,,Prin orice pot cadea in lumea asta, numai printr-o mare iubire nu. Iar atunci cand iubirii tale i s-ar raspunde cu dispret sau cu indiferenta, cand toti oamenii te-ar abandona si cand singuratatea ta ar fi suprema parasire, toate razele iubirii tale ce n-au putut patrunde in altii ca sa-i lumineze sau sa le faca intunericul mai misterios se vor rasfrange si se vor reintoarce in tine, pentru ca in clipa ultimei parasiri stralucirile lor sa te faca numai lumina si vapaile lor numai caldura. Si atunci intunericul nu va mai fi o atractie irezistibila si nu te vei mai ameti la viziunea prapastiilor si adancimilor. Dar ca sa ajungi la accesul luminii totale, la extazul absolutei splendori, pe culmile si limitele beatitudinii, dematerializat de raze si purificat de seninatati, trebuie sa fi scapat definitiv de dialectica luminii si a intunericului, sa fi ajuns la autonomia absoluta a intaiului termen. Dar cine poate avea o iubire atat de mare?'' - Emil Cioran - Pe culmile disperării
M-a inspirat fragmentul lui Cioran. Intr-adevar, cine poate avea o iubire atat de mare? Poate eu, poate tu, poate... Eu n-as fi atat de pesimista, atunci cand meriti, primesti, cand "ai scapat definitiv de dialectica luminii si a intunericului". Atunci cand Dumnezeu decide ca a sosit clipa, se intampla. Dar... Exista un "dar". Trebuie sa fii pregatit, inima ta sa fie atat de curajoasa incat sa poata primi o asemenea mare iubire. Si-apoi sa o absoarba, sa se umple cu ea, sa i se reverse in fiecare coltisor... Asa vei ajunge la "lumina totala", te va inunda cu razele ei albe si te va purta pe "culmile si limitele beatitudinii". Si-atunci nimic din jur nu mai conteaza: nici abisul, nici singuratatea. Merita ca o asemenea singuratate sa fie pretul platit pentru o iubire atat de mare? DA! MERITA! Ea este unica, nepretuita, pura si vesnica. Da, vesnica, o asemenea iubire nu are limite, nu se sfarseste, ea traieste vesnic in norocoasa inima.
Iubirea cea mare va fi torta ta in viata, iti va lumina cararile singuratice printre chipuri si suflete de piatra, printre inimi mici, chircite, strivite sub povara rautatii si micimii.
Iar tu, fericit si glorios, iti vei purta iubirea cu fruntea sus, ocrotind-o si pastrand-o in pieptul tau, aparand-o de rai si de mici la suflet, de invidiosi si de moralisti.
Frumos ce a scris marele Cioran. Maiastru! Dar si mai maiastru este sa traiesti o iubire atat de mare.
M-a inspirat fragmentul lui Cioran. Intr-adevar, cine poate avea o iubire atat de mare? Poate eu, poate tu, poate... Eu n-as fi atat de pesimista, atunci cand meriti, primesti, cand "ai scapat definitiv de dialectica luminii si a intunericului". Atunci cand Dumnezeu decide ca a sosit clipa, se intampla. Dar... Exista un "dar". Trebuie sa fii pregatit, inima ta sa fie atat de curajoasa incat sa poata primi o asemenea mare iubire. Si-apoi sa o absoarba, sa se umple cu ea, sa i se reverse in fiecare coltisor... Asa vei ajunge la "lumina totala", te va inunda cu razele ei albe si te va purta pe "culmile si limitele beatitudinii". Si-atunci nimic din jur nu mai conteaza: nici abisul, nici singuratatea. Merita ca o asemenea singuratate sa fie pretul platit pentru o iubire atat de mare? DA! MERITA! Ea este unica, nepretuita, pura si vesnica. Da, vesnica, o asemenea iubire nu are limite, nu se sfarseste, ea traieste vesnic in norocoasa inima.
Iubirea cea mare va fi torta ta in viata, iti va lumina cararile singuratice printre chipuri si suflete de piatra, printre inimi mici, chircite, strivite sub povara rautatii si micimii.
Iar tu, fericit si glorios, iti vei purta iubirea cu fruntea sus, ocrotind-o si pastrand-o in pieptul tau, aparand-o de rai si de mici la suflet, de invidiosi si de moralisti.
Frumos ce a scris marele Cioran. Maiastru! Dar si mai maiastru este sa traiesti o iubire atat de mare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu