Viata mi-a scos in cale un nou drum.
Unul extrem de interesant, dar extrem de dureros. Presarat cu durerea oamenilor aflati in suferinta maxima. Un drum la limita puterii omenesti.
La capatul drumului ma asteapta acesti oameni in suferinta, oameni care au o dubla durere: cea fizica si cea psihica. Nimeni nu poate sti care este mai puternica. Dar impreuna, aceste dureri pot cu usurinta dobori un om.
Mergand pe drumul acesta, am aflat ca omul pus in fata mortii iminente se redescopera. Isi redescopera si reconsidera darul suprem primit de la Dumnezeu: viata. Dureroasa redescoperire!
Dusi de val, zi dupa zi, uitam sa pretuim viata. Suntem niste robotei care ne autoprogramam si, docili, executam tot programul. Nu vedem nici mai departe, nici la mai la stanga sau la dreapta, ci strict acolo unde trebuie sa ajungem. Nici macar culorile cerului nu le mai observam, nici adierea vantului, nici mireasma florilor, nici macar ochii celor dragi. Nu avem timp, este vesnica scuza. Orice pare mai important decat viata insasi cu tot ce presupune ea.
Insa ... Dusmanul vietii ataca si atunci, brusc, dureros, sfasietor de dureros, ne dezmeticim. Robotelul se opreste si deodata isi aduce aminte ca are inima, are viata, persoane dragi pe care este in pericol de moarte sa le piarda.
Si natural imi vine in minte o intrebare simpla: de ce trebuie un asemenea soc pentru a vedea ce dar minunat avem? De ce nu avem atata intelepciune incat sa ne traim viata facandu-ne programul de robotei, dar fara sa uitam acest dar? Sa mergem pe drumul programat si sa ne oprim sa mirosim florile, sa ascultam zumzetul albinelor (de cand ati uitat de ele?), sa fotografiem pasarile in zbor, sa mangaiem catelul sau pisica, sa ne intrebam copilul ce simte si sa-i ascultam povestea, indrumandu-l dupa cum ne spune inima, nu urmand principiile impuse de altii.
De ce nu pretuim viata? Familia? Tot ce ne inconjoara? Ce ne opreste? Slujba? Munca? Banii? Nu, nimic din toate acestea nu este mai important decat viata noastra.
Sigur, poate este omeneste sa uitam de viata. O consideram ceva firesc, normal, era dreptul nostru sa o primim. De aceea atunci cand suntem pe cale sa o pierdem intai negam - nu, nu se poate sa mi se intample tocmai mie, apoi devenim furiosi - cum este posibil sa pierd dreptul meu, dreptul la viata?
Dupa furie va veni depresia, apoi acceptarea si la final revelatia vietii.
Un lung si extrem de dureros proces, o suferinta sfasietoare pentru oricine. Multi nu au puterea de a o depasi si abandoneaza din proprie vointa darul. Mare pacat! Ei isi refuza astfel revelatia.
Dar cei ce reusesc sa depaseasca suferinta ies mai intariti, ies invingatori si isi reconsidera darul: e premiul lor pentru suferinta, VIATA!
E banal cum voi sfarsi acum postarea, dar o consider cea mai nimerita: CARPE DIEM!
Unul extrem de interesant, dar extrem de dureros. Presarat cu durerea oamenilor aflati in suferinta maxima. Un drum la limita puterii omenesti.
La capatul drumului ma asteapta acesti oameni in suferinta, oameni care au o dubla durere: cea fizica si cea psihica. Nimeni nu poate sti care este mai puternica. Dar impreuna, aceste dureri pot cu usurinta dobori un om.
Mergand pe drumul acesta, am aflat ca omul pus in fata mortii iminente se redescopera. Isi redescopera si reconsidera darul suprem primit de la Dumnezeu: viata. Dureroasa redescoperire!
Dusi de val, zi dupa zi, uitam sa pretuim viata. Suntem niste robotei care ne autoprogramam si, docili, executam tot programul. Nu vedem nici mai departe, nici la mai la stanga sau la dreapta, ci strict acolo unde trebuie sa ajungem. Nici macar culorile cerului nu le mai observam, nici adierea vantului, nici mireasma florilor, nici macar ochii celor dragi. Nu avem timp, este vesnica scuza. Orice pare mai important decat viata insasi cu tot ce presupune ea.
Insa ... Dusmanul vietii ataca si atunci, brusc, dureros, sfasietor de dureros, ne dezmeticim. Robotelul se opreste si deodata isi aduce aminte ca are inima, are viata, persoane dragi pe care este in pericol de moarte sa le piarda.
Si natural imi vine in minte o intrebare simpla: de ce trebuie un asemenea soc pentru a vedea ce dar minunat avem? De ce nu avem atata intelepciune incat sa ne traim viata facandu-ne programul de robotei, dar fara sa uitam acest dar? Sa mergem pe drumul programat si sa ne oprim sa mirosim florile, sa ascultam zumzetul albinelor (de cand ati uitat de ele?), sa fotografiem pasarile in zbor, sa mangaiem catelul sau pisica, sa ne intrebam copilul ce simte si sa-i ascultam povestea, indrumandu-l dupa cum ne spune inima, nu urmand principiile impuse de altii.
De ce nu pretuim viata? Familia? Tot ce ne inconjoara? Ce ne opreste? Slujba? Munca? Banii? Nu, nimic din toate acestea nu este mai important decat viata noastra.
Sigur, poate este omeneste sa uitam de viata. O consideram ceva firesc, normal, era dreptul nostru sa o primim. De aceea atunci cand suntem pe cale sa o pierdem intai negam - nu, nu se poate sa mi se intample tocmai mie, apoi devenim furiosi - cum este posibil sa pierd dreptul meu, dreptul la viata?
Dupa furie va veni depresia, apoi acceptarea si la final revelatia vietii.
Un lung si extrem de dureros proces, o suferinta sfasietoare pentru oricine. Multi nu au puterea de a o depasi si abandoneaza din proprie vointa darul. Mare pacat! Ei isi refuza astfel revelatia.
Dar cei ce reusesc sa depaseasca suferinta ies mai intariti, ies invingatori si isi reconsidera darul: e premiul lor pentru suferinta, VIATA!
E banal cum voi sfarsi acum postarea, dar o consider cea mai nimerita: CARPE DIEM!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu