vineri, 15 martie 2013

Iubire neconditionata sau satisfacerea orgoliului personal?

Tocmai am participat la un workshop cu tema "Psihologia iubirii".
Foarte oferanta tema. Printre altele, ne-a atentionat o participanta: "Vorbim despre iubire, dar cum o punem in practica? De exemplu daruind iubire unor copii de la orfelinat. Eu fac asta!"
"Minunat! Foarte frumos", am spus, dar imediat am gandit ca de fapt sunt mai multe aspecte aici.
Primul, cel de satisfactie personala, de multumire a egoului: iubim niste copii care nu au avut parte de dragostea unor parinti.
Insa cat va dura relatia cu copiii? Cat le vom darui iubire? Ce vor face ei daca vom disparea din viata lor? Si daca nu disparem, nu-si vor dori mai mult de la relatie? Nu-si vor dori sa mearga acasa cu noi?
La toate astea se gandesc doamnele care se bat cu caramida in piept ca daruiesc iubire neconditionata?
Este un subiect foarte sensibil pe care nu-l pot epuiza eu acum, necesita dezbatere si, ca fiecare problema privind iubirea si copiii, este fara sfarsit.
Opinii sunt multe, dar ce este mai bine pentru copiii in cauza? Sa traiasca o viata fara afectiune sau sa o cunoasca o perioada, apoi sa o piarda? Ei tot sunt obisnuiti sa n-aiba, ce ar mai conta ca mai pierd o data?
Veti spune ca sunt lipsita de inima, dar nu, chiar deloc. Incerc doar sa gasesc solutia mai putin dureroasa pentru bietii copii. Si incerc sa decelez din afisata iubire de copii, cat este iubire neconditionata si cat este orgoliu. Cat poate fi de dureros pentru un copil sa simta afectiunea unei persoane si apoi sa o piarda? De ce sa-l supunem la aceasta trauma cu buna stiinta? Acesti copii nu sunt jucarii.
 Fiind adepta liniei de mijloc, a masurii in toate aspectele vietii, gandesc asa: copiii au nevoie organica de iubire. Lipsa afectiunii in copilarie lasa urme adanci in inima si personalitatea viitorului adult. Pentru a-i scoate din situatia asta, copiii orfani au nevoie de o mama si un tata permanent. Astfel incat adoptia sau asistenta maternala pot fi solutia. In niciun caz iubirea de ocazie, in weeked, cand se poate.
Intorcandu-ma la persoanele ce spun ca fac voluntariat iubind copiii, ar merita un portret psihologic. Ce incearca sa implineasca actionand astfel? Ce probleme au cand actioneaza in acest fel? Ce reprezinta acesti copii in viata si in sufletul lor? Vin sa compenseze oare niste lipsuri personale?
Copiii orfani sunt vulnerabili mai mult decat copiii cu parinti. Vulnerabilitatea lor este exacerbata de statutul lor. De lipsa afectiunii. Inima lor este ca un burete insetat, absorb tot ce pot ca sa simta si ei ce este aceea iubire.
Desi exista si copii cu parinti si care sunt lipsiti de afectiune. Si inca in numar mare. Acesti copii nu au cerut sa vina in familii respective. Sau poate ca da? Poate au o misiune in acele familii? Poate au restante din vietile anterioare sau poate au venit special pentru a-si indeplini karma parintii? Nu se stie, ce este sigur este ca ei vor deveni adulti incompleti. Cu comportamente deviante spre patologic.
Iubiti-va copiii si nu va jucati cu sentimentele lor!

Un comentariu:

  1. Pentru iubire s-au consumat tone de cerneluri in ultimii 2000 de ani. De ce 2000? Pai de atunci s-a dat un inteles iubirii. Pana atunci era legea iubirii fratelui de sange, de limba... Dupa aceea iubirea a capatat un inteles universal, neconditionat. Numai ca asta nu se poate intelege cu ratiuni omenesti. E nevoie de ceva din afara spatiului si timpului nostru, o referinta mai inalta, cea mai inalta, un etalon de iubire care iubeste pe toti si care lumineaza cu Soarele si da ploaie la vreme buna si peste buni si peste rai. Din noi insine, din referinta eului, nu poate fi o iubire fara margini, ci doar una discutabila, de dezbatere, cum spui. Daca l-am invita toti pe Dumnezeu in viata noastra, n-am mai avea subect de dicutie iubirea pentru copii abandonati. Ce femela din regnul animal abandoneaza puii? Si atunci ce sunt unii dintre noi? Exista creaturi cu care pot fi asemuiti? Ca nu ar fi numai femeia de vina. Daca o intrebi iti vine sa o crezi. Te convinge ca a facut un bine ca inca nu l-a avortat. Dar barbatul ei unde era? Vezi cum somnul ratiunii inimii naste monstri? Nu cred in viabilitatea unei societati exclusiv laice. Dupa mintea omeneasca lucrurile se complica atat de mult incat totul va imploza sub greutatea complexitatii inconjuratoare. Nu poate societatea sa rezolve toate aberatiile comportamentale, mai cu seama cand acestea tot cresc, tot cresc.
    Copii din orfelinate trebuie adoptati in familii, ar fi solutia ideala pentru ei. Orice alta solutie nu cade peste necesitatile de dezvoltare psihosomatica echilibrata ale puilui de om. Nici vizitele, nici intitutiile, nici privatul nici statul, nimic. O mama si un tata, iubitori. Nu O mamă sau UN tată. ”Familia monoparentală”, alta aberatie a civilizatiei muribunde.
    Uite cum definea Apostolul Pavel dragostea:
    ”Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte.
    Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr.
    Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă.
    Dragostea nu cade niciodată.”

    Florin P.

    RăspundețiȘtergere