Pasiuni

Care este pasiunea ta?
Eu am mai multe pasiuni (dar nu vi le spun pe toate ;) ): sa citesc, sa ascult muzica, sa calatoresc, sa scriu, imi plac copiii mici, cateii, plantele.

A avea o pasiune este un lucru minunat. Inseamna ca in viata te preocupa anumite lucruri: sa citesti, sa asculti muzica, sa cosi, sa pictezi, sa canti, sa dansezi, sa faci sport. Si lista poate fi muuult mai lunga.
Pasiune sau, mai trendy, se spune hobby (asa, ca sa rimeze). Pasiune poate fi o activitate, un obiect, o planta, un animal (sa zicem pisica sau catelul sau o broscuta), o masina, bicicleta, racheta de tenis, acul si ata...
Pasiunea se poate naste de cand esti un copil sau poate sa intre in viata ta pe furis.
Pasiunea merge brat la brat cu tine infrumusetandu-ti viata, dand rasplata creierului tau in modul cel mai nevinovat. Pasiunea te face fericit, iti indulceste clipele mai putin placute din viata, iti aduce zambetul pe buze, iti lumineaza privirea. Este tovarasul de viata cel mai modest: nu cere nimic, poate sta abandonat intr-un colt ani in sir, dar cand il bagi in seama ti se ghemuieste la piept si-ti ofera tot ce poate el mai bun.

Citesti si-ti spui ca nu ai nicio pasiune? Ia mai gandeste-te! Toata lumea e pasionata de ceva: de la carti la telenovele, de la sport la gatit, de la calatorii exotice pana la plimbari in jurul parcului.
Cand pasiunea se transforma in meserie se spune ca ti-ai implinit visul, ca esti un norocos sa faci zi de zi ce iti place mai mult.
Dar daca pasiunea nu devine meseria ta, nu trebuie abandonata ("n-a fost sa fie"), ci trebuie reinviata, pusa la locul ei in viata ta si fii sigur ca iti va fi tovaras fidel pentru restul vietii.
Astfel, pasiunea devine un prieten de nadejde care niciodata nu te va dezamagi, ci dimpotriva, te va recompensa. Caci doar de aceea este pasiune.
Si era sa uit: pasiune poti avea si vis-a-vis de o persoana. Dar asta este subiectul altei postari.

Vesnica tinerete

"You are never too old to set another goal or to dream a new dream..." - C.S. Lewis
"Niciodata nu esti prea batran pentru a avea un nou scop sau pentru a visa la un nou vis..."

Sa fie aceasta incurajarea pentru ziua in care implinesc 47 de ani? Da, asa am hotarat.

Nu simt acesti ani, nu-i arat (zice lumea), deci nu-i am. Decat in acte, ceea ce nu conteaza.

Probabil ca daca voi muri la 80 de ani si atunci ma voi simti tanara. Este aceasta o lipsa de realism? Sau este vorba de optimism? Sau, pur si simplu, este vorba de un suflet tanar, vesnic tanar?
Veti spune ca modestia m-a ocolit. Dar sunt doar realista. 

Sa ai vesnic un suflet tanar te face sa fii vesnic tanar. Sa iubesti, sa ai teluri in viata, sa vezi mai mult decat rautatea lumii, sa adori  un fluture, o pasare, sa adori muzica si cartile, sa traiesti cu zambetul pe buze si sa te impaci cu tine insati, sa te iubesti pana la adoratie, sa crezi in tine si in Dumnezeu, sa intelegi ca ai venit pe lumea asta urata/frumoasa (dupa cum o considera fiecare, depinde in ce moment) cu un scop, sa te hranesti cu zambetul celor de langa tine, sa plangi cu ei, dar sa ii si faci sa rada, sa traiesti mai presus de regulile societatii, sa iei doar ce-i bun din  tot ce iti ofera viata, sa intelegi ca fericirea este la indemana ta si mai sunt atat de multe "sa..." incat e imposibil sa nu ne regasim cu totii macar in parte in ele.

Niciodata nu e tarziu sa avem un scop, un vis. Cui nu-i place sa viseze? Acela va imbatrani prematur. A visa inseamna a-ti face deja un plan, un scop, a avea pentru ce trai. Visul iti ofera o perspectiva, nu conteaza cat timp mai ai, conteaza ca ai pentru ce trai. Nu e prea tarziu pentru a visa nici la 80 de ani, nici la 90. In loc de a visa ce ai putea face? Sa te gandesti: "Oare o fi ultima mea zi? M-am trezit pentru ultima oara?" Sa fii trist si suparat pe toti si pe toate, cand poti trai frumos, cu zambetul pe buze si visul in buzunar! Nu putem acuza pe nimeni pentru viata noastra. O traim asa cum ne-am programat-o constient si inconstient.
Si totul pleaca de la cat de mult ne iubim. Daca ne iubim mult, inseamna ca ne vom oferi tot ce-i mai frumos, daca nu, nu.
Visul si speranta sunt ingredientele de succes ale unei vieti frumoase, vesele, optimiste! 

Neasteptata iubire

,,A întâlni iubirea fără a o căuta este singura cale de a o găsi: a ajunge la ea pe neaşteptate şi nu ca rezultat al unor sforţări sau al unor experienţe.''- Krishnamurti

Sa apara iubirea in viata ta este un eveniment de nepretuit, mult dorit si asteptat. 

Atunci cand am dorit sa adaug o imagine, in mod involuntar am ales doua inimi pereche. Asta pentru ca in mod inconstient pentru mine iubirea inseamna doi. Desi...

Desi uneori inseamna doar unul singur, indragostit pana peste cap, iar celalalt indiferent sau cel mult magulit de asemenea iubire. Sau, mai rau, poate folosi iubirea ta, speculand-o. Acea iubire neimpartasita este cel mai greu de indurat. "A indura iubire!" N-as fi crezut ca e posibil, dar, din pacate, este.

Sa iubesti cu toata inima, sa respiri pentru iubitul tau, sa-i acorzi lui fiecare gand al tau zi si noapte, sa razi si sa plangi gandindu-te la el... Toate acestea sunt trairi exceptionale, insa firea umana asteapta recunoastere, reciprocitate. Cand acestea nu vin, se naste suferinta. Iar pe masura ce timpul trece, ea se inteteste. Pana cand? Pana la limita suportabilului, uneori cel ce iubeste clacheaza. Intr-o forma sau alta. Sau, in cazul in care depaseste momentul de maxima suferinta, ramane marcat in suflet pentru totdeauna. Iar totdeauna trebuie inteles ca atare, nu inseamna pana la moarte, ci si dupa.

Cel marcat de neiubire trece prin viata, apoi, cu un zambet amar pe buze si cu inima de cele mai multe ori impietrita. Doar intr-un colt al ei zace pentru totdeauna acea iubire neimpartasita. Poate parea paradoxal, dar acea mica si ascunsa comoara da energia necesara inaintarii pe drumul intortocheat si neasteptat al vietii. 

Asa cum a fost, neimplinita, iubirea da energia necesara inaintarii pe drumul vietii.
Nu cred ca exista om pe aceasta lume care sa nu fi trait o astfel de experienta. Insa, ce este mai important: nu trebuie considerata un esec, o ratare, ci o implinire. Iubirea ne este data de Dumnezeu, este divina, de aceea ea nu trebuie hulita, chiar daca este neimplinita. Multi care ies din astfel de experiente sunt cu sufletul acrit, bolnav si-si propun sa ocoleasca iubirea de aici inainte. Fundamental gresit!
Iubirea traita a fost o binecuvantare, doar stim ca este o pasare rara ce poposeste rareori in viata noastra, si atunci, doar cu voia Lui. Iubirea aduce momente atat de frumoase, emotii atat de minunate, indiferent de varsta. Poate mai tarziu traim mai intens aceste momente. De aceea este pacat sa refuzi ideea de a mai primi iubirea in viata ta.

Priviti inapoi cu dragoste, cu zambetul pe buze, retraiti momentele unice, minunate, binecuvantate si viata va fi mai roz, mai buna, mai blanda si mai fericita!

Probabil ca va intrebati ce legatura este intre iubirea neasteptata si cea neimplinita. Pai dupa o iubire neimplinita, in mod neasteptat poate aparea o alta iubire. Pe care o vom primi cu tot sufletul, o vom ocroti si creste cu drag. Insa iubirea apare doar daca nu o cauti cu infrigurare, cu obstinatie. Si e bine ca se intampla asa. Pentru ca atunci cand o intalnesti, are un gust mult mai dulce si o aroma imbatatoare. Tocmai pentru ca este neasteptata...

http://www.youtube.com/watch?v=9TP2GUkKGFQ&list=PLKuaSAtq6dT6m4uHmjbKJ208tNIAjC79M

Iubire incatusata

"Iubiți-vă unul pe altul, dar nu încătușati iubirea:
Mai bine lăsați o mare mișcătoare între țărmurile sufletelor voastre.
Și stați împreună, dar nu prea aproape unul de altul.
Căci stâlpii templului stau unul de altul depărtați,
Iar stejarul și chiparosul nu cresc unul în umbra celuilalt."

Khalil Gibran - Profetul

Cati dintre noi reusesc sa iubeasca si sa lase libertate celuilalt? De ce atunci cand iubim tinem sa sufocam persoana iubita, sa-i luam libertatea, sa o acaparam, sa o controlam? De ce?

Primul raspuns ar fi: deoarece am cautat atat de mult iubirea, este atat de rara si de pretioasa incat atunci cand, in sfarsit, am gasit-o, nu putem risca sa o pierdem. Sau, alt raspuns, derivat din primul: pentru ca ne temem sa nu plece, Concurenta e mare, nu? Si mai vrem ceva: iubirea sa fie vesnica, sa dureze peste veacuri, sa ne invaluie de-a pururi.

Pentru a ajunge la performanta de a iubi si a da spatiu celui iubit trebuie urmat un drum lung. Lung, dar nu inaccesibil. Un drum presarat cu obiective de dezvoltare personala si de intarire a relatiei. Primul ar fi increderea in sine. Nu e un lucru simplu, presupunand mai multe probleme rezolvate: iubirea de sine, cunoasterea de sine si stima de sine. 
Alt obiectiv ar fi cunoasterea persoanei iubite. Aici e mai greu, depinde de fiecare in parte, de ceea ce doreste fiecare sa vada la persoana iubita. Si nu in ultimul rand, construirea in timp a unei relatii in care fiecare sa demonstreze ca este de incredere si sa castige increderea celuilalt.

Iubirea este o munca de echipa. Suna rau? Nu e munca? E si munca. Am vazut mai sus ca trebuie muncit pentru a aduce protagonistii relatiei si relatia in sine la un anumit nivel de dezvoltare, de incredere.

Bine, iubirea este un minunat sistem format din doi oameni si relatia dintre ei. Deci iubirea este formata din trei entitati. Schimbarea unui dintre cei doi iubiti implica schimbarea relatiei dintre ei. E vorba de cauza si efect, de dependente.

Revenind la incatusarea persoanei iubite, este clar ca situatia nu poate dura mult. Sau avem exemple ca se poate? Mda, sunt acele cazuri in care persoana incatusata este mult prea dependenta emotional sau material de iubitul /iubita sa, incat rabda cu stoicism incatusarea. Insa, cum totul se plateste pe lumea aceasta, va manifesta lipsa de libertate printr-o boala, va somatiza incatusarea sa.

De ce e nevoie de un spatiu acordat persoanei iubite? Pentru ca lipsa lui duce la blocarea evolutiei fiecaruia, la impietrirea intr-o stare oarecare, la baltirea emotionala a fiecaruia si a relatiei.

Libertatea in relatie este ca apa turnata la radacina unei plante: ea va creste frumos, armonios si va da culoare spatiului in care se gaseste. Asa si relatia: va fi minunata, armonioasa, benefica celor doi si relatiei dintre ei, va oferi contextul propice implinirii celor doi, deci si a relatiei lor. 

Relatia dintre cei doi este ombilical legata de protagonisti. Prin acest cordon ombilical se  hranesc reciproc relatia, pe o parte si cei doi, de cealalta parte.
Devenirea relatiei peste timp o vom comenta curand. Ea este vie, sufera schimbari in functie de schimbarile celor doi implicati.

Putem iubi fara catuse! Aceasta este o iubire superioara, aflata peste tiparele vietii cotidiene, o iubire demna de admiratie!

Cuplul, dansand tangoul social in ritmul propriei relatii

Un cuplu =  el + ea
Intre ei = relatie intima
Cuplul in societate = relatie sociala

Gata cu aritmetica si asocierile.
In acest moment in intreaga lume exista miliarde de cupluri. De toate culorile, de toate varstele, de tot felul (ea-el, ea-ea el-el). Ceea ce voi scrie acum este valabil pentru orice cuplu.

El si cu ea se iubesc (mai mult sau mai putin, ea mai mult, el mai putin sau vice-versa, sau deloc). Si-si traiesc viata intr-o relatie din care fiecare incearca sa ia ce are nevoie. De multe ori acest lucru nu reuseste. Insa decizia de despartire este foarte greu de luat. In relatia intima intervine relatia sociala: sa fiu iar singur(a), sa n-am cu cine iesi, cu cine face concediul, cu cine ma afisa de brat la nunta de la toamna, etc. Da, in aceasta judecata este evidenta codita socialului infiltrata cu nonsalanta. Si uite-asa continua o relatie mediocra, poate chiar slaba, anorexica de-a dreptul. Se taraie prin viata monoton in cel mai bun caz, poate chiar piperata cu ceva scandaluri, insa pastreaza cuplul unit. Lumea vede ca sunt doi: vai, minunat, ce bine se potrivesc!
Insa in relatia intima scartaie toate rotitele, cuplul isi continua drumul pe o macabra muzica compusa din ura si tristete, scartaita printre dinti de cei doi protagonisti.
Cred ca am o deformatie ca atunci cand vad un cuplu sa mi-l imaginez in relatia intima, fara privitori din afara: oare el tot asa o tine de mana sau o ignora total, uitandu-se la televizor cu o mana pe paharul cu bere si cu o alta pe telecomanda? Cand a mangaiat-o ultima data tandru, asa cum ne lasa sa vedem, pe noi, privitorii lor? 
Multe lucruri le facem de ochii lumii. Ele nici nu conteaza. Insa conteaza al naibii de mult ce facem cu noi, cu noi doi, cu sufletul nostru al amandurora.

Compromisul in cuplu ar trebui sa fie minim, daca nu inexistent. Insa, sa fim seriosi, nu cred ca exista relatie in care sa nu fie nevoie de un compromis, cat de mic, asa, acolo, de samanta. Ideea ar fi sa nu existe compromis pe suflet. Acolo este un loc sacru, in care numai Dumnezeu are voie sa intervina. De aceea, fiind sacru, nu e voie sa-l calcam in picioare, sa-l dam altuia care sa ni-l intineze sau, mai rau, sa ni-l mutileze.
Sufletul e nemuritor, el pastreaza tot, bune, rele, dragoste, ura, tot bagajul emotional pe care il acumulam. Cu atat mai mult trebuie sa-l ingrijim, altfel in viata urmatoare vom avea de reparat ceea ce am stricat acum. 

Si pentru ca am avut inspiratia de a pomeni tangoul in titlul postarii, sa ne amintim Maria de Buenos Aires de Piazzolla (Yo soy Maria).

http://www.youtube.com/watch?v=4SPjL7IgsRc

Misterioasele (sau nu) vieti trecute

De curand am participat la un seminat de hipnoza si regresie in trecute vieti.

Am venit plina de interes, curiozitate si am plecat cu credinta ca da, asa se pot explica multe atitudini, relatii, comportamente, sentimente ale noastre din prezenta viata, aparent inexplicabile.

Propunandu-ti sa afli ce te mana sa stai intr-o relatie toxica, ce te indeamna pe drumul nesatului de bani, de ce esti nelinistit la intalnirea unei anumite persoane, vei avea raspunsul; el va permite reevaluarea problemei din alta perspectiva si incet-incet va duce la rezolvarea ei.

Pare un scenariu SF? M-am convertit la budism? Nu. Dar as fi de acuzat? E rau daca macar o perioada imbratisez budismul avand in schimb raspunsuri la intrebari care imi macina mintea, care imi mana pasii pe un anume drum? Eu spun ca nu.

Regresia consta in depasirea barierei amintirilor, aducerea in memoria actuala a amintirilor demult apuse, ascunse in subconstient. Nu inseamna o calatorie in trecut, retrairea vietii respective.


Regresia in vieti anterioare poate fi privita ca o metoda terapeutica. Nu vad decat o conditie: sa ai incredere in terapeut. Insa esential este sa-ti doresti cu tot dinadinsul sa afli raspunsul si chiar sa vrei sa schimbi lucrul care te deranjeaza in prezent.
Exista un aspect pe care trebuie sa ti-l asumi facand o astfel de regresie: sa poti trai apoi cu amintirile desteptate, fie ca sunt vesele, fie ca sunt triste, fie ca-ti revezi momentele fericite, fie ca iti revezi moartea.

Tentant? Pentru unii da, pentru altii, nu.

A ierta - iertare

„A ierta este în esență un atribut dumnezeiesc, iertarea omenească apare ca încă o probă a prezenței suflului divin în făptură.”
Nicolae Steinhardt

Dumnezeu este peste tot: in jurul nostru, dar si in interiorul nostru. Ne indruma si ne ocroteste. Ne invata si ne rasplateste.

Si cand ne invata, ne invata si iertarea. Pe toti, fara exceptie. Ca noi nu avem mintea si sufletul deschise ca sa intelegem, e altceva. Ca ne umbreste orgoliul lumina sufletului si ca avem peste ochi valul greu al regulilor, si asta este altceva.

Dar vine o vreme cand toate ne apasa mult prea mult, de nesuportat, de neadmis. Neiertarea ne sufoca, ne otraveste usor-usor, facand viata de netrait. Si din spiritul nativ de supravietuire, regulile se schimba subit: avem o revelatie, descoperim ca Dumnezeu altceva ne-a invatat. Si incercam iertarea.

Iertarea este de mai multe feluri: iertarea sinelui si iertarea celorlalti.

Iertarea de sine nu este deloc usoara. Se da o lupta din care, de multe ori, iese invingatoare acuzarea. Si ne pedepsim, ne mutilam in speranta de a ne usura povara.

Iertarea celorlalti se impiedica si de orgoliul nemasurat al propriului sine: "Cum pot ierta eu aceasta fiinta? Doar a gresit, a incalcat normele, regulile, cutumele. Nu, asa ceva nu pot admite." Uitand de fapt ca ni se intampla deseori sa incalcam norme, reguli, cutume. Si ca de fapt nu ele conteaza, ci sufletul omului, relatia dintre tine si el.

Asadar, iertarea presupune o lupta: lupta dintre dumnezeiasca invatare si orgoliu, reguli. Insa dupa ce ai reusit sa ierti, simti o mare usurare: se ridica acel val greu si in suflet patrund razele de lumina dumnezeiasca. Atunci Dumnezeu zambeste si te mangaie usor pe suflet. De la El vine lumina, usurarea, fericirea si implinirea acelui moment. Si tot El ne daruieste un zambet pe buze. Nu-i asa ca e un zambet foarte cald si placut, zambetul iertarii?

Cea mai grea este iertarea celui care ti-a ranit sufletul, care ti-a calcat in picioare inima pe care tu, cu nemarginita dragoste, i-ai pus-o la picioare. Insa Dumnezeu te-a calauzit pe acest drum, asta inseamna ca a fost drumul tau, ca daca nu intelegi acum de ce s-a intamplat asa, vei intelege. Nu a sosit momentul. Si iertarea presupune sa privesti cu intelepciune pe cel ce te-a ranit si sa pastrezi doar lucrurile frumoase din tot ce a fost. Sa privesti cu zambetul pe buze, hranindu-ti inima ranita cu aceste lucruri frumoase. Sa nu te incrunti, sa nu-ti para rau, sa nu negi nimic. Asuma-ti si iertarea va veni ca un gand senin, de vara, luminos. Dumnezeu ti-a trimis iubirea, tot El iti trimite si iertarea.

Dumnezeu ne invata iertarea si tot El ne calauzeste pasii spre ea. Spre iertarea omeneasca. Caci iertarea dumnezeiasca e a Lui. De fapt doar atat conteaza. Restul e impacare cu sine si cu ceilalti.