sâmbătă, 11 ianuarie 2014

Definitia iubirii



http://www.youtube.com/watch?v=raNGeq3_DtM

Titlul este atat de rational: definitie. Definitiile sunt stiintifice, riguroase, seci, pragmatice, lipsite de emotie.
Eu voi incerca sa ies din tipare (cum altfel?) si sa fac apel in primul rand la emotii pentru a intelege (oare?) ce este iubirea.
Fiecare in parte suntem unici. De aceea eu cred ca fiecare are propria intelegere a iubirii: mai calda, mai rece, mai ingusta, mai larga, mai apropiata, mai departata... Sunt atatea modalitati de a o simti, incat este imposibil sa poti spune in cuvinte fiecare definitie.

Iata Iubirea, asa cum o simt si o inteleg eu:
Prima iubire este cea de mama. Bebelusul simte aceasta emotie inca din primele zile de viata. Mai mult, are nevoie de ea, este indispensabila pentru buna lui dezvoltare.
Mai tarziu, apar si alte iubiri, mai mari sau mai mici: de tata, de frati, de bunici. Sau pentru copiii mai putin iubiti (iar?) de soarta, iubirea de ingrijitori.
Si pentru ca exista si iubirea de animale, da, copilul poate iubi pisica sau catelul sau orice alt animal din jurul sau. Si animalul simte aceasta emotie a copilului si il rasplateste iubindu-l la randul sau.
Copilul, cu sufletul sau pur, iubeste fara a judeca. Insa pe masura ce se formeaza si se dezvolta, sub influenta celor din jurul sau isi modifica iubirea pura. "Daca nu-mi cumperi masinuta aceea, nu te mai iubesc." Ia modelul celorlalti, folosind iubirea ca si moneda de schimb.
Mai apoi o va iubi pe doamna educatoare, inlocuitoarea mamei pe timpul gradinitei. Si pe doamna invatatoare, pe doamna de romana sau cine mai stie ce alta doamna (sau domn) ii va trezi emotia iubirii.
Trecand anii, copilul devenit adolescent va face cunostinta cu iubirea in alt fel: iubirea cu fluturasi. Iubirea de neuitat, care ii va marca viata si ii va oferi un prim model la care va ravni pana in ultima clipa a vietii.

Acest model ii va cauza si multa suferinta: atunci cand persoana iubita dispare sau nu raspunde cu reciprocitate iubirii, suferinta loveste ca un tsunami. Acopera toata iubirea, inecand-o in valuri de durere si disperare.
In aceste conditii, omul fie va trece mai departe, fie va ramane impietrit in valurile suferintei. Poate inima lui va uita sa mai vibreze, chiar si la cel mai suav semn de iubire al  semenilor sai. Pacat! El are sansa la fericire, la iubire, dar la o altfel de iubire, nu la una toxica ce-i otraveste viata. Acel alt fel de iubire este domnia sa, Iubirea neconditionata.

Prin viata, omul cunoaste si alte iubiri mai mult sau mai putin spectaculoase. Iubeste o carte, muzica, sa faca sport, sa gradinareasca, Il iubeste pe Dumnezeu...
Insa, nu de putine ori uita o iubire magica: sa se iubeasca pe el insusi. De ce este magica aceasta iubire, iubirea de sine? Pentru ca ea deschide usi: a respectului de sine, a increderii in sine, a stimei de sine, este deci un pilon de baza. Iar omul, neiubindu-se el insusi, nu-l vor iubi nici ceilalti. Iubirea de sine este magnetul ce atrage fericirea.

Pana acum am spus ca iubirea este o emotie, insa este un cuvant prea simplu, este de fapt o stare, un nivel de constiinta. Urcand pe treptele iubirii de multe ori nu vedem ca sus de tot asteapta sa o atingem, ea, regina, iubirea neconditionata.

Eu nu stiu daca instinctual sau dupa modelul din jurul nostru cu care am crescut, inca de mici, cautam iubirea pentru o persoana anume. Si disperati, alergam prin viata, cautand persoana demna de a o iubi. Uneori alegem gresit, o daruim in van, pe ea, iubirea, risipind-o, pierzand-o printre degete asa cum pierzi nisipul. Iubirea se sfarseste cu regrete si nu de putine ori, cu ura. Daca am putea face un pas in afara situatiei, daca am putea privi de sus, am vedea ca acea iubire nu a fost risipita, ci daruita, am simtit magia ei. Si atunci cum poti uri? Iubirea risipita, atat cat a fost, a avut menirea de a ne rotunji sufletul. Daca am putea parasi iubirea risipita cu zambetul pe buze si cu amitirea ei in ochi, am fi mai fericiti si mai intelepti.
Daca am evolua spre o alta forma de iubire, mai profunda, iubirea neconditionata, atunci am iubi pur si simplu, fara a astepta reciprocitate, fara a avea dorinte, ci am iubi pur si simplu totul in jur.
Cati oameni ajung la aceasta stare? Cati o cunosc macar din carti?

La sfarsitul calatoriei vietii, toti oamenii au trait iubiri, mai mari sau mai mici, constient sau chiar inconstient. Au iubit o floare, fara sa-si dea seama, asa pur si simplu, pentru ca acea floare le-au atins inima. Sau poate au iubit arta, fara sa stie ca daca admira un tablou, ei de fapt iubesc arta exprimarii prin forma si culoare. 

Da, ne traim viata fara a stii ca iubim permanent. Si aceasta inconstienta se datoreaza tiparelor in care am fost educati, in care am fost incorsetati.
Iubirea este mult mai mult decat identificarea ei cu o persoana. Iubirea are propria identitate. De care este mandra. 
Iubirea inseamna de fapt tot ceea ce iti aduce fericire. Nu o poti atinge cu mana, nu o poti mirosi, nu o poti masura, nu este nici calda, nici rece, nu-i vezi culoarea, insa iubirea este palpabila cu inima, are mirosul anotimpului tau preferat, al florii tale preferate, este atat de inalta, incat nu-i vezi sfarsitul, are temperatura inimii tale, iar culoarea iubirii este culoarea ta preferata.
Iubirea este peste tot, te invaluie si te poarta in pasi de dans prin vazduh, laolalta cu ingeri si ciripit de pasarele.
Iubirea este eterna precum sufletul tau, este sfanta precum ti-a dat-o Dumnzeu, sfintita de mana Lui.
Nu o mai cauta intr-o persoana, uita-te in jurul tau si ai sa o recunosti. Trebuie doar sa vrei sa o vezi. Trebuie sa faci asta! Numai asa vei trai cu adevarat!

Am incercat definitia iubirii. Sa fac sa se inteleaga ca iubirea nu este doar pentru o persoana, ci iubirea este pentru tot universul ce ne inconjoara si, mai ales, pentru propria persoana.

Nu pot incheia fara sa va recomand "Arta de a iubi" de Erich Fromm.