Cati dintre noi nu avem macar o ancora in viata intr-o persoana?
Cati dintre noi nu simtim nevoia unei persoane care sa ne aduca echilibrul?
Eu cred ca nu exista persoana care nu are sau nu a avut o ancora-persoana in viata sa.
Ne sprijinim pe mama, pe tata, pe bunici, apoi, cand zicem ca am devenit independenti, ne sprijinim de fapt pe iubit/iubita.
De unde necesitatea unei astfel de ancore-persoana?
Ce implineste o astfel de persoana? Chiar este necesar sa joace rolul de ancora? De ce il investim cu rolul de aducator de echilibru in viata noastra?
Dumnezeu ne iubeste pe toti fara deosebire. Deosebirea intre noi, oamenii, o facem chiar noi insine. Prin lentilele prin care privim viata, prin educatia care ne-a fost insuflata, prin credintele altora internalizate atat de bine, incat ni le asumam.
Pe drumul spre castigarea independentei ca adolescenti aflam ca este necesar sa taiem cordonul ombilical de care stam legati cu mama. Procesul este firesc, necesar pentru ca atunci cand mama nu va mai fi, sa putem trai in mod echilibrat.
Se vede ca, in ciuda faptului ca ne luam inima in dinti si taiem acest cordon, ne construim repejor o carja, ne ancoram de o persoana. Dar ce ne facem cand acea persoana devine indisponibila si ea?
Desprinderea de ancora-persoana depinde de noi insine, de recadrarea propriei fiinte prin prisma increderii in sine si a iubirii de sine, prin gasirea echilibrului in interiorul nostru. Daca ne vom alinia centrul de greutate al sufletului in dreptul inimii, ne vom echilibra singuri si vom inlatura carja pe care ne sprijinim, o vom repozitiona ca iubit/iubita si atat.
A trai in concordanta cu propria fiinta te ridica pe o treapta mai aproape de Dumnezeu. Te inalta in proprii ochi crescandu-ti stima de sine. Vei avea alt tonus si alta energie mai buna, mai puternica, indreptata spre crestere permanenta.
Desprinde-te! Exista o conditie: sa-ti doresti cu adevarat!
