Dansam?

„Iar aceia ce au fost văzuti dansând au fost considerați nebuni de aceia ce nu puteau auzi muzica.”Nietzsche

Avem curajul sa dansam pe propria muzica, pe muzica auzita cu inima? Sau, altfel, ne dam voie sa auzim muzica inimii? Si apoi, ne dam voie sa facem pasi de dans pe aceasta muzica?

Oare daca auzim muzica, inainte de a schita primul pas de dans, ne uitam rusinati stanga-dreapta sa vedem "oare cine ma vede?"? Si daca sunt curiosi in jur, oare mai indraznim sa ne bucuram de muzica, de dans, sa ne umplem sufletul de bine si bucurie? Cine ne priveste? Cat conteaza judecata lor? Ne este teama de etichete aplicate de acel cineva? Si, nu in ultimul rand, cat ne dorim sa dansam? Cat ne dorim sa traim starea de bucurie adusa de muzica si de dans? Ce inseamna aceasta stare de bucurie in intreaga economie a vietii cea de toate zilele?

Da? Indraznim? Bravo, felicitari, avem curajul sa ne asumam si muzica si dansul, si eventualele etichete.

Nu? Nu indraznim, ne retragem in cochilie cu parerea de rau a propriului refuz? Este cazul sa ne privim mai atent credintele si sa facem un pas spre ringul de dans.

Poate nu singuri, poate apeland la o persoana in care avem incredere ca ne va acorda intregul suport de care avem nevoie, va schita cativa pasi impreuna cu noi, pentru ca apoi sa dansam noi insine muzica pana la ultimele acorduri.

A iubi - iubire

Te intreb: Iubesti? Adevarat? Pasional? Sau lin, calm, asezat?

Si te mai intreb: de ce iubesti? Ce nevoie interioara iti dezbraca sufletul de armura cea de toate zilele?

Si vreau sa stiu: ce iubesti? Sau pe cine iubesti? O floare, un acord de pian, o pictura, pisica ce te atinge pe picior cu matasea blanitei sau o poezie? Sau iubesti un om, omul de langa tine sau poate omul de langa altul sau poate omul virtual? Imaginea lui?

Iubesti sau esti atras? Atras fizic sau emotional? Sau si una si alta?

De ce iubesti? Ce goluri umpli? Cumva te-ai uitat inspre tine, in interorul tau si ai vazut un mare nimic? Si atunci te napustesti sa umpli cat mai repede, golul doare, urla si rana sangereaza lacrimi. Umpli cu iluzii, cu amagiri, cu durere si, rar, cu iubire adevarata.
De cele mai multe ori, paradoxal, golul se adanceste prin umplerea cu iluzii.

Ai raspuns la aceste intrebari? Ti-ai analizat sufletul? Inima ta ce spune?

Esti gata sa primesti iubirea in sufletul tau? Esti gata sa accepti ca iubirea este deja acolo? Crezi ca ea este acolo? Crezi ca meriti sa o ai?

Eu cred ca da. Eu cred ca meriti iubirea. Eu cred ca iubirea o primim la nastere ca pe un cadou divin, de nepretuit. Si pentru ca o meriti, caut-o in coltul cel mai adanc al sufletului si scoate-o la suprafata. Voi stii ca ai facut asta. Voi citi pe chipul tau. Si voi simti vibratia ei atunci cand ne vom intalni.

Da, ne intalnim dincolo de distanta, de timp, de prejudecati si cuvinte. Ne intalnim in dimensiunea inimii, a iubirii divine, acolo unde sufletele se intalnesc, numai ele au acces, carapacea lor nu poate accede in acest univers divin.

Sufletul meu pluteste in acest univers purtat de vibratia muzicii lui Chopin.

Pentru ca eu inteleg iubirea ca fiind emotia starnita de el, de Chopin, in fiecare particica din mine. Fizica sau nu.

https://www.youtube.com/watch?v=liTSRH4fix4

Ancore

Cati dintre noi nu avem macar o ancora in viata intr-o persoana?
Cati dintre noi nu simtim nevoia unei persoane care sa ne aduca echilibrul?
Eu cred ca nu exista persoana care nu are sau nu a avut o ancora-persoana in viata sa.
Ne sprijinim pe mama, pe tata, pe bunici, apoi, cand zicem ca am devenit independenti, ne sprijinim de fapt pe iubit/iubita.
De unde necesitatea unei astfel de ancore-persoana?
Ce implineste o astfel de persoana? Chiar este necesar sa joace rolul de ancora? De ce il investim cu rolul de aducator de echilibru in viata noastra?

Dumnezeu ne iubeste pe toti fara deosebire. Deosebirea intre noi, oamenii, o facem chiar noi insine. Prin lentilele prin care privim viata, prin educatia care ne-a fost insuflata, prin credintele altora internalizate atat de bine, incat ni le asumam.

Pe drumul spre castigarea independentei ca adolescenti aflam ca este necesar sa taiem cordonul ombilical de care stam legati cu mama. Procesul este firesc, necesar pentru ca atunci cand mama nu va mai fi, sa putem trai in mod echilibrat.
Se vede ca, in ciuda faptului ca ne luam inima in dinti si taiem acest cordon, ne construim repejor o carja, ne ancoram de o persoana. Dar ce ne facem cand acea persoana devine indisponibila si ea?

Desprinderea de ancora-persoana depinde de noi insine, de recadrarea propriei fiinte prin prisma increderii in sine si a iubirii de sine, prin gasirea echilibrului in interiorul nostru. Daca ne vom alinia centrul de greutate al sufletului in dreptul inimii, ne vom echilibra singuri si vom inlatura carja pe care ne sprijinim, o vom repozitiona ca iubit/iubita si atat.
A trai in concordanta cu propria fiinta te ridica pe o treapta mai aproape de Dumnezeu. Te inalta in proprii ochi crescandu-ti stima de sine. Vei avea alt tonus si alta energie mai buna, mai puternica, indreptata spre crestere permanenta.

Desprinde-te! Exista o conditie: sa-ti doresti cu adevarat!