Sfarsit si inceput

Orice sfarsit de an aduce si momentul de bilant personal. Momentul cand rememoram intregul an ce zboara, lasandu-ne cu nostalgie, dar si cu speranta.

Anul 2014 aproape a trecut, insa eu l-as mai tine un pic, l-as ruga sa mai ramana si m-as ascunde intre minutele sale, multumindu-i si trimitandu-i toata recunostinta mea.

I-as zambi si l-as saruta pe clipele magice pe care mi le-a trimis cu generozitate.

I-as darui iubire in schimbul tuturor realizarilor cu care m-a binecuvantat.

L-as mangaia cu energia primita de la el pe care eu am transformat-o in lucruri minunate care mi-au umplut inima si viata.

I-as sopti cuvinte aurite cu poleiala implinirii sufletesti, a linistii interioare cu care m-a binecuvantat. O mare de liniste revarsata in sufletul meu, dupa furtuni de cautari.

Da, l-as tine langa mine, nu i-as mai da drumul, este un an minunat, binecuvantat, magic.
Cel mai bun an al meu din intreaga viata.

Te iubesc, 2014! Si iti multumesc!

Cu siguranta si 2015 va fi perfect.  Efortul si munca mea mi le va rasplati cu iubire, bucurie, impliniri si multa energie de care stie ca am nevoie.

Asa trecem prin viata, cu inima deschisa, daruind si primind. La final, vom avea zambetul implinirii sculptat pe buze. Si cu el vom trece in infinit.

La revedere 2014, fii binevenit 2015!

Cand zambesti

Cand zambesti, ingerul tau zambeste si el, fluturand bucuros aripile deasupra ta.
Cand zambesti, inima ta bate zambind si ea, improscand cu dragoste sange rubiniu pe calea trupului.
Cand zambesti, trupul tau zambeste si el, oferindu-ti in dar relaxare.
Cand zambesti, sufletul tau zambeste, plutind usor ca un nor.
Cand zambesti, cel din fata ta zambeste si el, simtind cum zambetul tau il atinge usor pe obraji, pe frunte, pe ochi.
Cand zambesti, floarea de langa tine vibreaza, raspandind suavul sau parfum spre zambetul tau.
Cand zambesti, universul iti este recunoascator.

Da, zambeste! :)

Alexandra Usurelu - Cand zambesti

Suflete inlantuite

Se intampla ca sufletele sa se intalneasca, sa se recunoasca intr-o strafulgerare si sa se contopeasca intr-o dulce imbratisare.

Ele isi vor continua existenta impreuna, mutand muntii din loc cu energia lor comuna, construindu-si fericirea, traind-o ca si cum ar fi ultima clipa din viata. Probabil ca mai toate marile realizari ale omenirii au fost create in starea de fericire inlantuita cu a unui suflet pereche.

Sau poate ca nu? Cine poate sti?

De pret este trairea momentelor de inlantuire perfecta, trup si, mai ales, suflet. Energia degajata in acele momente incarca trupul, dandu-i putere sa treaca peste obstacole, construind in jurul sau o lume frumoasa, colorata, superba prin sinceritate si pasiune.

Da, pasiunea este caracteristica intalnirii sufletelor inlantuite. Pasiunea le insoteste drumul conturat de stele si sori. Pasiunea scrie scenariul trairii complete a iubirii celor doua suflete inlantuite.

Ingerii, atinsi de aripa lina a pasiunii comune sufletelor inlantuite, dantuiesc, atingandu-le cu caldura si liniste, pogorand pacea interioara, pansandu-le ranile vechi si dandu-le sa bea ambrozie. Astfel, peste sufletele inlantuire coboara nemurirea si tineretea vesnica.

Lanturile dintre ele nu le limiteaza, ba dimpotriva, le dau aripi spre inalturile iubirii. Pentru ca zborul impreuna le va ajuta sa ajunga undeva sus unde un suflet neinlantuit nu poate accede. Insa poate visa ca va ajunge vreodata si el. Atunci cand va intalni sufletul sau pereche cu care, inlantuit, vesnic si tanar va urca din sus in mai sus, spre stele si sori...

Cunoaste-te pe tine insuti - Creierul din stomac

La scoala am invatat ca avem un creier situat in cap. El ne ajuta sa gandim si controleaza functionarea intregului organism.

Dupa ani, am aflat ca mai avem un creier. Localizat in aparatul digestiv, mai precis in intestin. Care are o masa neuronala mai mare decat a creierului din cap.

Wow! Pai asa se explica fluturii si celelalte senzatii pe care le avem in momente de mare intensitate emotionala.

Creierul transmite comenzi catre organele interne; aparatul digestiv este exceptia care transmite semnale catre creier prin nervul vag.

Pentru ca stim aceste lucruri, de acum inainte cu siguranta ne vom urmari reactiile si vom reusi sa le explicam.

Am devoalat fluturasii din stomac?  Nu conteaza, senzatia va fi aceeasi si in viitor.

Cunoaşte-te pe tine însuţi!

"Cunoaste-te pe tine insuti!" spuse Socrate si de atunci omenirea are o eterna tema.

Pe care nu stie sau nu poate, dar de cele mai multe ori nici nu vrea sa o rezolve.

Cati dintre noi vedem mai mult decat fizicul? Bine, destul de multi vedem si psihicul. Dar oare cat vedem si mai ales, cum il vedem? Cum il simtim? Ce imagine avem despre noi insine? Drept raspuns la aceste intrebari, oamenii au incercat definitii, introspectii, au scris carti, au pictat, incercand sa contureze imaginea pe care o descoperisera despre ei insisi.

Fiecare artist a exprimat ce a simtit el despre sine insusi folosind cat a putut mai bine priceperea lui.

Daca te intreb acum cine esti ce-mi vei spune? "Sunt o femeie casatorita, am un copil, lucrez la o farmacie si sunt si gospodina."

Insa mai departe de masti, de roluri, cine sunt eu? Ce stiu despre mine? Despre reactiile trupului meu? Despre trairile sale? Despre senzatiile mele? Le pot defini? Le pot localiza in corp?

Nu am fost educati in sensul acesta. Ni s-a imprimat imaginea trupului asa cum il studiem la anatomie, dar nimeni nu ne-a indemnat sa il constientizam, sa il simtim, sa fim atenti la reactiile pe care emotiile le provoaca in trup, la senzatii.

Inconstient, le traducem in cuvinte: simt adierea calda a vantului pe piele, aud zumzetul strazii, are gust de miere, este galben ca spicul graului, simt parfumul marii in nari, mi se pare solutia cea mai buna. Si asa se devoaleaza un kinestezic, un auditiv, un gustativ, un vizual, un olfactiv sau un intuitiv.

Fara intentie si fara sa constientizam exprimam preferinte senzoriale. Le utilizam fara sa avem habar de ele.

Dar ce ar fi daca am invata sa fim atenti la ele si sa le exploatam cat mai bine in viata de zi cu zi?

Ar fi egal cu a ne dezvolta personal.

Ar fi o cale de a ne imbunatati viata.

Ar fi un inceput a te cunoaste pe tine insuti!  

Ancore

Cati dintre noi nu avem macar o ancora in viata intr-o persoana?
Cati dintre noi nu simtim nevoia unei persoane care sa ne aduca echilibrul?
Eu cred ca nu exista persoana care nu are sau nu a avut o ancora-persoana in viata sa.
Ne sprijinim pe mama, pe tata, pe bunici, apoi, cand zicem ca am devenit independenti, ne sprijinim de fapt pe iubit/iubita.
De unde necesitatea unei astfel de ancore-persoana?
Ce implineste o astfel de persoana? Chiar este necesar sa joace rolul de ancora? De ce il investim cu rolul de aducator de echilibru in viata noastra?

Dumnezeu ne iubeste pe toti fara deosebire. Deosebirea intre noi, oamenii, o facem chiar noi insine. Prin lentilele prin care privim viata, prin educatia care ne-a fost insuflata, prin credintele altora internalizate atat de bine, incat ni le asumam.

Pe drumul spre castigarea independentei ca adolescenti aflam ca este necesar sa taiem cordonul ombilical de care stam legati cu mama. Procesul este firesc, necesar pentru ca atunci cand mama nu va mai fi, sa putem trai in mod echilibrat.
Se vede ca, in ciuda faptului ca ne luam inima in dinti si taiem acest cordon, ne construim repejor o carja, ne ancoram de o persoana. Dar ce ne facem cand acea persoana devine indisponibila si ea?

Desprinderea de ancora-persoana depinde de noi insine, de recadrarea propriei fiinte prin prisma increderii in sine si a iubirii de sine, prin gasirea echilibrului in interiorul nostru. Daca ne vom alinia centrul de greutate al sufletului in dreptul inimii, ne vom echilibra singuri si vom inlatura carja pe care ne sprijinim, o vom repozitiona ca iubit/iubita si atat.
A trai in concordanta cu propria fiinta te ridica pe o treapta mai aproape de Dumnezeu. Te inalta in proprii ochi crescandu-ti stima de sine. Vei avea alt tonus si alta energie mai buna, mai puternica, indreptata spre crestere permanenta.

Desprinde-te! Exista o conditie: sa-ti doresti cu adevarat!

O noua viata?

Raspunsul meu este: DA. Si voi argumenta, desigur.

Exista momente in viata fiecaruia in care suntem pusi in situatia de a alege. Sau in care se intampla evenimente ce marcheaza sfarsitul unei perioade si inceputul alteia.

Traim episoade diferite in intreaga viata. Arta de a trai se invata din mers, adaptarea este naturala, nativa omului, tine de instinctul de supravietuire.

Sunt cazuri in care suntem atat de bine ancorati de oameni care dispar din jurul nostru sau de un mod de viata, incat atunci cand intervine schimbarea nu putem face pasul catre noua etapa si ramanem blocati: nici in vechea viata nu se mai poate, nemaiexistand, dar nici in noua viata nu avem curajul de a pasi.

Si nehotararea aduce dupa sine trauma prin imposibilitatea de a trai normalul vietii, fiind un normal diferit de cel anterior. Firesc ar fi sa se taie legaturile cu vechiul si sa se construiasca altele cu noul. Iar taierea legaturilor nu insemna uitarea, ingoparea amintirilor, ci pastrarea lor ca parte din hrana sufleteasca. Insa legaturile noi vor completa aceasta hrana, ele sunt necesare si firesti facand parte chiar din... viata.

Insa ramanerea in vechea viata vadeste o putere sleita care daca nu este tratata, conduce spre patologie.

Pana la urma, Liberul Arbitru al fiecaruia intervine si alege. Si o face in functie de contextul interior al persoanei.
Ar mai fi o varianta: omul poate fi insotit pentru a face pasul in noua viata. Daca permite acest lucru... Si da, tot Liberul Arbitru decide acest lucru.

Pana la urma fiecare decidem daca putem avea o noua viata. Decizia tine de fapt de: "imi dau voie sa traiesc in alt fel, nou? am puterea de a porni pe alt drum, cu alte persoane? imi doresc asta? ma iubesc suficient pentru a-mi da voie sa ma bucur de noua viata? MERIT sa am o noua viata?"

Si despre A MERITA este o alta poveste. Si despre MA IUBESC o alta.

Nu creste!

Sigur ca orice mama se simte implinita prin copilul ei. Insa... Cand depaseste o masura, iubirea devine otrava. Pentru copil.

Am intalnit multe mame: mai tinere sau mai putin tinere, mai frumoase sau mai putin frumoase, mai destepte sau mai putin destepte, dar toate... mame.
Si toate, iubindu-si copiii. Mai mult sau mai putin, mai navalnic sau mai ponderat, mai rational sau mai emotional... Fiecare dupa cum simte.
Insa intre ele am intalnit o categorie aparte, mame intru implinirea personala.
Acestea sunt niste mame devotate copilului, il ingrijesc cu drag si cu multa... exagerare. Preiau si sarcinile cele mai simple ale odorului, nelasandu-i ocazia de a invata, experimenta, trai.
Il ocrotesc peste masura si peste ani. Il cresc ca pe un portelan chinezesc pretios, il ridica pe un piedestal la care se inchina, il acopera cu sarutari si mangaieri, necesare de altfel, dar nu in mod nemasurat.
Insa...
Drumul spre iad este pavat cu bune intentii.
Din perspectiva copilului, el este tinta rautatilor prietenilor ("a venit mamica sa-ti dea grisuletul", "baiatul mamei"). Sau, mai rau, copiii il striga cu apelativul dulcic folosit de mama; din gura ei se aude intr-un fel specific, de alint, insa din gura copiilor rautaciosi suna ca si o batjocura.
Copilul alintat astfel de mama de profesie este pus in situatia de a-si scadea stima de sine, isi micsoreaza increderea in propriile puteri, se vede marginalizat si eliminat din grupul sau social.
Astfel, incearca sa-si faca mama sa se departeze de el, macar in prezenta prietenilor, insa mama opune rezistenta: cine sunt astia sa ma tina departe de copilul meu? Nevoia de a se simti mama si de a fi recunoscuta ca mama o orbeste, nelasand sa-si vada copilul ca pe o fiinta capabila de a-si trai viata ca oricare alt copil de varsta lui.
Se stie ca un copil are nevoie de iubire, insa admnistrata peste masura nu face decat sa-l reduca la un simplu obiect de care mama sa depinde pentru a se simti implinita. Ea nu stie sa-si traiasca viata decat in slujba copilului sau. De aceea l-a adus pe lume, pentru a-l creste, nu? Si ingriji.
Da, asa este, insa cu masura. Cu acea masura care sa nu permita transformarea iubirii in otrava.
In psihologie, in analiza tranzactionala, acest comportament se traduce prin injunctia "Nu creste!" Astfel, mama nu vrea sa-si piarda copilul prin care se valorizeaza.

Sfatul meu pentru mamele aflate la varsta de independenta a copilului: exista viata si in afara cercului definit de mama si copil. Indrazniti si faceti un pas in afara acestui cerc. Sunteti puternice si valoroase, ati dat nastere unei fiinte si ati adus-o in punctul in care poate trai si se poate descurca autonom. Dati-i o sansa si, in acelasi timp, dati-va o sansa!

Iubirea... pur si simplu

"O iubire provocată de cauze conştiente, de calităţi pentru care dicţionarul are cuvinte, de însuşiri externe, o iubire acordată ca un premiu pentru calităţi estetice, morale şi intelectuale, o iubire pe care o poţi justifica nu este iubire."

Garabet Ibrăileanu - Adela

Am mai scris despre acest subiect. Dar este o provocare continua. De ce iubim?

Da, de acord cu dl Ibraileanu, nu poti justifica o iubire pentru ca ea nu are justificare, nu este necesara justificarea ei.

Se intampla mai presus de ratiune, se intampla in plan energetic, emotional, se intampla ca dar divin. Cum poti justifica un dar de la Dumnezeu? Este necesara justificarea darului Sau?

Da, am mai scris ca iubind cu adevarat, pur si simplu, iubirea nu poate fi explicata in cuvinte. Dictionarul este sarac in cuvinte, nu permite descrierea ei. Cei doi inventeaza propriul dictionar in care scriu nu cuvinte, ci trairi, proprii, unice, inexplicabile celor din afara iubirii lor. De cate ori ati auzit: se iubesc, dar eu nu inteleg de ce? Pai... nici nu trebuie inteleasa acea iubire, nici nu poate fi inteleasa, este inaccesibila altora. Ramane misterul celor doi protagonisti. Ce nevoie au ceilalti sa le inteleaga iubirea?

Suntem oameni si avem ratiune. Acesta este motivul pentru care simtim nevoia sa intelegem lucrurile. Insa exista situatii in care este bine sa fie pusa la treaba si latura emotionala, si, dand dovada de empatie, sa lasi in pace iubirea  sa existe... pur si simplu.

Empatia in astfel de situatii o poti simti doar daca ai trait o astfel de iubire... pur si simplu.

Si o vei simti doar daca si cand te vei iubi pe tine... pur si simplu. Fa-o! Te va inalta! 

Dezvoltarea personala ca afirmarea propriei fiinte

Acest articol a fost publicat pe site-ul bunei prietene Dana Burghel, la sectiunea Guest.
http://www.danaburghel.ro/2014/08/20/dezvoltarea-personala-ca-afirmarea-propriei-fiinte/

M-am intalnit deunazi cu o prietena si, din vorba in vorba, mi-a spus: "Stii, am inceput dezvoltarea personala, am un coach grozav, ti-l recomand!" "Bravo, ai facut un mare pas inainte, nu te lasa!" i-am spus si ne-am despartit cu promisiunea sa ne impartasim reciproc experienta.

Da, multe persoane incep un proces de dezvoltare personala. Dar ce este acest proces? Ce inseamna si cand este necesar?

Cand simti ca nu mai poti trai cu tine insuti, este momentul.

Momentul de a avea deschiderea pentru a-ti incredinta sufletul unui om in care simti ca poti avea incredere. Acest om va fi mentorul tau.

Si de a pleca impreuna cu el pe drumul dezvoltarii tale personale. Mergand umar langa umar, procesul va fi condus cu grija si intelepciune catre tine insuti, catre impacarea cu tine insuti, catre linistea de care ai nevoie. De multe ori este un drum anevoios, cu lacrimi si umeri incovoiati, insa finalul este glorios. Si merita efortul. Mobilul care iti asigura reusita este dorinta de a creste, de a evolua si de a-ti gasi linistea, impacarea.

Alteori, la dezvoltare personala ajung cei care trec printr-o terapie care are rolul de a-i stabiliza, de a-i aduce la normal si care apoi doresc cresterea.

Cand venim pe lume primim un bagaj genetic de trasaturi de caracter pe care ulterior le  dezvoltam si modelam prin interactiunea cu cei din jurul nostru. Insa, prin educatie ajungem sa percepem lumea inconjuratoare prin lentile concepute de parinti si scoala.

Astfel, punctul nostru de vedere va iesi la iveala numai daca va avea posibilitatea. De cele mai multe ori nimeni nu-ti cere parerea, toti iti spun clar si raspicat: „asta asa este, numai asa trebuie sa o vezi”. Si mica ta parere ramane undeva pe drumul spre gura, o inghiti si ea se ineaca in imposibilitatea exprimarii.

In acest fel adunam frustrari, le reprimam, „caci asa e bine, sa nu vada celalti”, Doamne fereste, ca avem si noi o parere sau ca avem nevoie sa ne exprimam contra majoritatii.

Si ajungem sa ne simtim altfel decat ceilalti, sa ne punem problema ca facem nota discordanta cu restul lumii si sa ne izolam in singuratate. Multi gasesc refugiu in bautura sau droguri, altii se adancesc in depresii.

Solutia la aceste intamplari este dezvoltarea personala. Este procesul in care iti descoperi resursele interne pe care de foarte multe ori nici nu le constientizezi, procesul care te aduce spre sufletul tau, punandu-l pe primul plan. Este procesul invatarii iubirii de sine, a acceptarii tale, a cunoasterii propriului trup si a senzatiilor pe care le traiesti fara sa ai habar de ele. Este procesul impacarii cu tine insuti, dincolo de meschinaria vietii, de gura lumii si de norme. Este procesul prin care iti recastigi stima de sine si increderea.

Procesul de dezvoltare personala poate dura mai mult sau mai putin in functie de rezistenta ta la schimbare, de cat de mult si-au pus amprenta cei care te-au influentat, de cat de mult iti doresti sa te schimbi. El va scoate la iveala un alt om decat cel de la inceput, schimbat in bine, de nerecunoscut de multe ori si pentru sine insusi. Uneori nu este simplu, deoarece indrumatorul tau este nevoit sa atinga zone sensibile adanc ingropate in sufletul tau.

Indiferent cum ajungi sa apelezi la dezvoltare personala, vei iesi total schimbat in bine, te vei afla pe o treapta superioara a dezvoltarii tale si vei vedea viata, lumea cu totul alti ochi, cu ai tai cei reprimati sub lentilele societatii.

Succes! Am incredere ca vei incepe si termina cursa dezvoltarii personale! Te astept la linia de sosire!

Definirea universului

Exista nenumarate teorii despre nasterea universului. Nu ele ma intereseaza acum.
Ci universul a doua fiinte indragostite. Acel univers pe care ele si-l creeaza, il demarcheaza si il populeaza cu proprii astri plutind pe orbite unice determinate de emotii si trairi.
Fiecare vine cu propriul univers si il pune la un loc cu universul celuilalt, nascandu-se astfel universul propriu perechii de indragostiti. Insa acesta este doar inceputul. 

Ca orice sistem pe lumea aceasta, el sufera modificari, are dinamica proprie. Fiecare dintre cei doi isi aduce aportul la modificarea universului comun. Emotiile lor aduc forte in sistem care vor trebui contrabalansate pentru a se pastra echilibrul universului. Un echilibru dinamic este foarte greu de pastrat, uneori imposibil, aparand brese in univers prin care se scurg energiile necomune, individuale, ce nu se pot contopi cu ale celuilalt.

Este un univers in care nu mai actioneaza legile fizicii, ci legile sufletului. Ale fiecarui suflet. La inceput, pare ca nu conteaza dezordinea in care universul functioneaza, astri stralucesc mult prea puternic pentru a mai putea observa haosul. Dar timpul, eternul timp, atenueaza stralucirea lor si atunci incep sa fie observate miscarile imperfecte din univers.

Ce este de facut? De cele mai multe ori, nimic, pentru ca indragostitilor li se pare firesc haosul, asa au fost invatati ca se intampla in orice cuplu, "si parintii si bunicii au trecut prin asta, dar nu se moare din atata lucru". Este atitudinea minimalista, fatalista, comuna.

Dar cuplurile aflate pe o treapta superioara a dezvoltarii spirituale vor modela universul lor astfel incat sa li se potriveasca, sa poata respira, avand resurse pentru a privi mai sus, la emotii superioare. Se vor modifica ei insisi astfel incat echilibrul din interior sa ramana stabil, iar bresele sa fie nevoite sa se inchida din lipsa de energii necomune.

Nu este simplu acest proces, nu te invata nimeni ce este de facut, nu exista o reteta universal valabila, pentru ca fiecare univers este unic, creat de cei doi indragostiti. Poate doar inima sa-ti dicteze fiecare pas pe care il ai de urmat, fiecare gest apt de a mentine echilibrul. Iar inima va fi calauzita de iubire. Doar ea stie ce trebuie facut pentru a defini universul perfect al cuplului de indragostiti.

Da, universul indragostitilor este creat de IUBIRE.

Pictura "Iubire cosmica doua suflete indragostite" apartine Corinei Chirila http://desene-picturi.blogspot.ro/2014_02_01_archive.html

Linistea interioara

Traim inconjurati de zgomot. De la nastere si pana la moarte suntem asaltati de diverse sunete mai armonioase sau mai putin. Mai dorite sau mai putin dorite. Chemate sau nechemate.

Acesta este exteriorul.

Interiorul insa... El trece prin faze de liniste, de murmure, de muzici mai line sau mai vijelioase. In functie de starea de spirit. De emotiile traite mai calm sau mai impatimit, mai vesel sau mai trist.

Sunt momente in viata cand cautam, alergam dupa un ideal, dupa o persoana, dupa un scop greu de atins sau poate prea ambitios, nerealist. Si linistea interioara dispare ca prin vis, se naruieste clipa de clipa, in incercarea de a o retine ea se strecoara gratioasa si, puf, dispare.  Ii ia locul un zgomot ce creste, creste, atingand intr-un final apoteotic limita suportabilitatii. Corpul se razvrateste incercand sa traga un semnal de alarma. Ameteli, tensiune nepotrivita, slabiciune... Insa zgomotul interior si alergatura dupa idealul de neatins ne fac sa nu luam in seama semnalele corpului. Iar cand el isi atinge limita, cedeaza.

Pare o situatie fara iesire, cu un final predefinit, fara putinta de a fi schimbat.

Salvarea vine de la ea, iubirea. Cand intalnesti iubirea pura, iubirea mai presus de prejudecati, orgolii si frustrare, ea aduce dupa sine linistea interioara.

Iubirea asterne peste suflet un imens covor tesut din florile linistii. Nu stiati? Da, linistea infloreste in mii de petale colorate, parfumate ce plutesc prin suflet, stropindu-l cu energia iubirii si producand o muzica in surdina, o muzica pe frecventa inimii. Iar ea, inima se linisteste, isi regaseste ritmul pasnic pompand sange cu bucurie calma. Astfel, trupul este cuprins de pace, se linisteste si intra in ritm calm de implinire.

Este starea in care trupul este capabil de realizari inimaginabile care il uimesc pana si pe el. Este starea dorita si atat de rara. Este starea divina.

Da, ea, iubirea este cauza linistii interioare! Ea este de vina pentru pacea trupului si spiritului. 

Frumusetea dinauntru

Suntem frumosi sau nu. Pe dinafara. Poate Dumnezeu ne-a harazit cu trasaturi de inger sau poate ca nu, poate avem un trup sculptat dupa modelul lui Venus din Milo sau poate ca nu, poate ca aparenta exterioara este fascinanta sau poate ca nu.

Suntem sclavii unor tipare de frumusete, ale unor modele impuse de societate. De aceea de foarte multe ori nu putem vedea un alt fel de frumusete, cea interioara.

Calatorind prin viata am inteles ca frumusetea data de Dumnezeu este cea a sufletului, izvorata din trairi, emotii, sentimente.

Si am aflat ca frumusetea interioara poate fi descoperita cu ajutorul iubirii. Ea iese la suprafata, impodobeste chipul si trupul cu culori si sclipiri specifice. Se vede, cine a trait asa ceva, vede. Cine nu, este pagubit de imagini incantatoare.  Dar si de emotia iubirii...

Iubirea creaza un paradox: un om poate fi urat, dar si frumos, in momente diferite, adevarat. In functie de persoana care ii este alaturi.

Cand il insoteste un om care ii este indiferent sau care chiar are sentimente negative pentru el, omul pare asa cum il vedem dupa criteriile societatii: poate frumos, poate urat. Insa acelasi om insotit de o persoana care il iubeste, care il adora si pentru care omul are aceleasi sentimente, acest om infloreste, se lumineaza, ochii ii sclipesc fericiti, gura este permanent intr-un zambet cald, bland. Chipul ii este cea mai frumoasa pictura din lume, dar si trupul simte aceasta frumusete si o arata prin miscari linistite, placute. Vocea se imblanzeste, este o melodie armonioasa. Privirea este luminoasa, fermecata si pierduta in iubire.

De cate ori ati avut in fata ochilor doi oameni care conform criteriilor de frumusete erau urati? Si care se pierdeau unul in ochii celuilalt plini de adoratie? Aflati ca acei oameni erau frumosi unul pentru celalalt. Cei mai frumosi oameni din lume. Pentru ca iubirea lor scotea la suprafata aceasta frumusete.

Da, iubirea dezgroapa frumusetea care sta in interiorul fiecaruia. O avem nativ, insa sentimentele autentice zugravite pe chipul si trupul unui copil sunt ascunse cu grija gratie educatiei si normelor sociale.

Insa Dumnezeu are grija, ne iubeste mult pe toti si trimite iubirea pentru a dezgropa comoara, desenand portrete sclipitoare, colorate in culorite iubirii.

Limbajul iubirii

Exista o anume iubire pe care daca o incerci te lasa fara cuvinte.
Exista o iubire pe care daca o traiesti, nu o poti exprima in cuvinte pentru ca ele pur si simplu nu iti ajung.
Si atunci trebuie sa inventezi cuvinte.
Si tot atunci poti comunica telepatic cu celalalt: rostiti impreuna in acelasi timp aceleasi cuvinte.
Si mai exista un limbaj al iubirii: cel in care nu ai nevoie de cuvinte, le dai la o parte pentru a face loc exprimarii mute, prin imbratisari, mangaieri, priviri, sarutari, atingeri pur si simplu...
Un alt limbaj al iubirii este cel al timpului petrecut impreuna, cand nimic pe lume nu este mai important decat sa petreci clipe pretioase cu cel iubit. Lasi la o parte pasiuni, placeri si te dedici persoanei iubite, in acele momente nu este nimic mai important in inima ta decat ea: o iubesti mai mult decat pe tine, ea este placerea ta maxima.
Daca persoana iubita simte aceasta nevoie, poti exprima iubirea prin cadouri care pot fi mici surprize chiar si virtuale, mici mesaje, zambareti sau mailuri. Un cadou reprezinta un semn de atentie si pretuire, nu se masoara prin valoare financiara, asa cum suntem obisnuiti, ci prin valoare sentimentala.
Cand ramai fara cuvinte din prea multa iubire, incearca sa faci un serviciu persoanei iubite. Ea va simti iubirea ta.
Sau adreseaza-i incurajari in clipele ei de deznadejde, sustine-o cand are nevoie de cineva!
Toate acestea sunt cunoscute din literatura de specialitate, eu nu am descoperit nimic nou, insa va sfatuiesc sa experimentati unul din limbajele iubirii.
Si va doresc sa fiti nevoiti sa o faceti, fiind lipsiti de cuvinte care sa descrie exact iubirea voastra pentru celalalt. Este o experienta unica tocmai prin senzatia de lipsa de... cuvinte!

Fericirea ca forma de energie

Fericirea este atunci cand clipa prezenta dispare, cand timpul se condenseaza si existi doar tu si inima ta plina, pulsand cu putere, alertata de energia care cuprinde toata fiinta, invaluind-o intr-o aura multicolora.
Aceasta energie poate sa capete dimensiuni uriase atunci cand se contopeste cu energia fericirii celui de langa tine. Inimile pulseaza la unison fiind inconjurate de energia comuna si propulsate spre inaltimi ametitoare. Este energia ce da aripi, creatoare, unica si nemuritoare.
Fericirea vine, hraneste inima si prin ea intreaga fiinta, ii da vibratie si apoi, usor-usor se departeaza lasand in urma amintirea...
Fericirea da dependenta, este un dulce drog ce cuprinde intregul: trup, suflet. Trupul o traieste, se bucura de ea, si apoi o pastreaza undeva ascunsa. Cand tanjeste dupa ea, este sarcina emotiilor sa o recheme din cuibul ei, sa o trezeasca la viata si sa o daruiasca intregului.
Poate ca fericirea capata pret mai mare daca este mai rara. Sau poate ca ar fi de preferat in doze mici si dese. Cert este ca nu exista o reteta unica. Fiecare este artizanul propriei fericiri, in acord cu intreaga sa fiinta.
Ce este fericirea? Este momentul in care ei, artizanii lui, simt la unison, percep realitatea in acelasi fel, respira aceeasi aroma magica, inconfundabila, este momentul contopirii energiilor...
(scris pe muzica lui Ottorino Respighi - Pini di Roma)
https://www.youtube.com/watch?v=rjWsW5QBYlc

Plutirea

Toti stim despre sufletele pereche. Nu am nimic nou de spus. Doar redesenez imaginea lor. Asa cum se simte...

Sufletul este o forma de energie. El are receptori proprii pentru a se conecta la alta forma de energie compatibila cu el. Cand doua astfel de forme de energie se intalnesc, ele fuzioneaza formand o uniune.
Ea, uniunea de suflete, este propulsata de o energie imensa ce produce fenomene unice, de neimaginat pana la momentul intalnirii si contopirii, fenomene ce te poarta in inalturi la intalnirea cu ingerii, cu stelele, cu luna... Plutirea este imposibil de nedetectat, este vizibila pentru cei din exterior, iar cei doi purtatori de suflete pereche simt ca plutesc.

Cand un suflet se impreuneaza cu perechea sa, ingerii canta si danseaza pe muzica iubirii, se bucura celebrand intalnirea divina, cerul revarsa sclipiri infasurand in raze aurii sufletele unite si ambrozia le scalda in iz de fericire.

Lucrurile acestea minunate cei doi oameni le simt pe interiorul lor, in inima preaplina, in zambetul de pe buze, in sclipirea din ochi, in energia care le poarta pasii pe drumul comun al fericirii.

Aceasta este o picatura de fericire din oceanul fericirii de o viata. Pare putin, dar este sublim! Si, mai ales, atat de rar!

Iubirea ca o certitudine

“Iubirea nu este un târg: te iubesc pentru că mă iubeşti. Iubirea este o certitudine: te iubesc pentru că te iubesc.” – Liviu Rebreanu

Am fost intrebata la un moment dat: "de ce iubesti pe x?" Recunosc, n-am avut raspuns. Insa am avut o tema, careia i-am cautat un raspuns.  Si a fost mai simplu decat m-am asteptat: iubim fara niciun motiv. Nici pentru parul blond, nici pentru vorba dulce, nici pentru placerea comuna de a face jogging, sa spunem. Acestea reprezinta elemente care ne apropie de persoana, pe care le bifam pe lista de preferinte din etalonul nostru, insa iubirea este pe un alt palier. Poate sa-mi placa de o persoana cu ochi albastri, asta nu inseamna ca o voi si iubi, nu? Inseamna ca imi place de ea, indeplineste un criteriu din sablonul meu de frumusete. Si atat.

Cautand motive pentru a justifica o iubire inseamna sa o intinezi, sa o cobori la un nivel material, sa o degradezi.  Ori locul ei este pe un soclu, ideal ar fi sa se numeasca "iubire neconditionata", adica sa nu astepti iubire de la celalalt. Sa iubesti la fel si omul si pasarea si cerul si pamantul, fara sa astepti iubirea lor.

Iubirea se aseaza peste noi, peste asteptarile implinite, peste dorinta  de iubire. Pluteste si, usor, invaluie sufletul, isi odihneste zborul indelungat miscand usor genele, producand acele vibratii inconfundabile, vibratii asemenatoare cu ale aripilor de fluturasi. Chimia clipei ramane intiparita in memoria corpului pentru totdeauna. Peste ani, daca stii sa trezesti amintirea acestei chimii, ea revine si corpul o va resimti.

Si sigur ca maestrul Rebreanu avea dreptate: nu iubim la schimb. Posibil sa nu primim acelasi sentiment de la celalalt, insa aceasta singularitate nu micsoreaza valoarea chimiei. Sigur ca apare neimplinirea, celalalt neraspunzand in modul asteptat firesc, dar asta este alta tema.

A iubi asa, fara motiv, este ce doresc intregii lumi! Cu siguranta ar fi o lume infinit mai buna, invaluita in aripa lina a iubirii ca o certitudine.

Picaturi de fericire

Da, hotarat lucru, fericirea este o mare cu zeci, sute, mii, milioane si, de ce nu, miliarde de picaturi multicolore de mici fericiri. De mici momente traite cu zambetul pe buze si in suflet, cu inima vibrand pe frecventa Pamantului, a celui de langa tine, a muzicii, a vietii.

Nu, hotarat lucru, fericirea nu este o stare permanenta, nu dureaza o vesnicie. Ea este fugara, iti atinge sufletul zambind si apoi pleaca, lasand in urma parfumul ei fermecat si inconfundabil. O amprenta pe suflet aminteste de acea clipa, altfel ai crede ca ai visat. O atingere uneori imperceptibila, alteori ca o adiere, iar, si mai rar, o aripa tremuratoare in stomac.

Ne nastem programati sa fim fericiti. Insa nu primim si definitia fericirii, nici codul ei. Fericire poate fi pentru fiecare altceva, perceptia este diferita, insa trairea ei, sunt convinsa, este aceeasi pentru toti. Ne nastem, traim si murim avand ca ideal fericirea.

Nu, nu toti constientizam, nu toti ne trezim dimineata si, la cafea, spunem: astazi voi fi fericit! Insa, in subconstient, asta avem programat. Actiunile noastre toate sunt indreptate catre un scop numit fericire. 

Fragila, diafana, volatila, mi-o imaginez ca pe o zana cu voalul alb trecand usor si parfumat peste sufletul meu si zambindu-mi pe muzica lui Chopin. Asa este fericirea mea. A ta?

Feminitatea batjocorita

Am avut un soc numit Conchita Wurst. Probabil ca nu sunt singura, insa coroborat cu alte intamplari din ultima vreme, m-am hotarat: voi scrie.

Se spune ca femeia este o fiinta delicata, cu un aspect ingrijit, placuta la vedere. Pentru ce sa fie ea asa? Pai un motiv ar fi cel ancestral: pentru a duce specia mai departe. Alt motiv ar fi ca ea se iubeste si atunci are grija de aspectul ei, de comportamentul ei fata de cei din jur. Pe scurt, ea este oaza de caldura pentru cei din jurul sau.

O femeie care se ingrijeste, care da importanta aspectului sau este o femeie indragita de ceilalti. Insa, exista, din pacate, si exceptii. Nu putine. Femei care, unele din neglijenta, altele ca forma de protest, vor sa iasa in evidenta in mod negativ. Sleampete, neingrijite, cu o postura nepotrivita in public, sperand ca asa vor atrage atentia asupra feminitatii pe care societatea o apreciaza si promoveaza. Ele vor sa demonstreze ca femeie inseamna si a fi nepieptanata, imbracata in pantaloni si tricou, cu tenisi in picioare. Sigur, si aceasta este o tinuta pentru o femeie, dar nu pentru fiecare zi, nu purtata sleampat. Detaliile fac diferenta.
In general, femeile neingrijite sunt cele mai putin daruite de natura cu trasaturi placute, insa adoptand aspectul neingrijit trag lozul necastigator: vor atrage atentia asupra lor, dar la modul negativ.

Si, pe langa toate astea, se naste monstrul din imaginea de mai sus. Este pur si simplu o batjocura la conceptul de feminitate. Desigur, este vorba si de o suferinta psihica pe fondul unei sexualitati ambigue. Insa fata de travestitii "obisnuiti", acesta este pur si simplu monstruos. Ce mi se pare si mai grav este ca societatea promoveaza asemenea orori. Dand astfel, in mod indirect, apa la moara femeilor anti-femei. Oare ce copii cresc astfel de femei? Ce educatie le dau? Caci despre model, este clar. Este de fapt un anti-model, dar copiii il preiau, vad in mama modelul perfect. Un baietel va cauta mai tarziu o sotie dupa modelul mamei, o fetita va fi ea insasi o femeie anti-femei, proliferand mai departe eroarea si oroarea.
Oare ce va urma?

Ca de obicei, sunt pentru calea de mijloc: nici papusa Barbie, nici femeie sleampata. Multe femei se ascund dupa lipsa banilor. Gresit! Cu putini bani te poti aranja astfel incat sa faci o impresie placuta si tie si celor din jur. O femeie care este multumita de aspectul ei va avea mai multa incredere in sine, va fi mai indrazneata, mai zambitoare.

Unele femei, dupa ce se casatoresc, se abandoneaza. Tot dupa un motiv: "ma dedic familiei, nu mai am timp de mine". Sau: "cine ma mai alege?". Gresit! De fapt, se delasa din comoditate, au cucerit "reduta", au in mana actul de casatorie, gata. Insa sotul prefera o femeie draguta si ingrijita, asa cum ea era cand s-a casatorit cu ea. Si, nu de putine ori, porneste in cautarea unei femei asa cum era sotia lui inainte. Iar copiii ar fi mandri de mama lor placuta. In aceste conditii si ea, sotia si mama, se va simti FEMEIE. Caci, de cele mai multe ori, rolul de sotie si cel de mama, acopera in mintea si sufletul femeilor rolul primordial de FEMEIE.

Femei, fiti femei in fiecare clipa! Lasati rolul de barbat, barbatilor! Cei din jur va vor iubi si accepta fiind femei, nu trebuie sa demonstrati nimic! Iar oroarea din imaginea de mai sus va disparea daca nu va fi promovata.

Am incercat sa redau doua situatii in care feminitatea este batjocorita. Una de catre femeile insele, alta de catre un travestit. Pacat!
In amandoua situatiile, societatea trebuie sa ia pozitie. Familia in primul rand si apoi scoala. Pe vremuri, fetitele mergeau la pension unde invatau sa fie doamne. Astazi, conceptul de doamna este considerat invechit si tinde sa fie inlocuit cu excentricitati. Dar nu vor egala in valoare ceea ce inseamna sa fii doamna.
Imi doresc o lume frumoasa pentru mine si copilul meu! Sper ca o vom avea! 

Vârste

Cristian Tudor Popescu m-a inspirat pentru aceste rânduri. El și viziunea lui despre îmbătrânire. Viziune fantastică, așa cum singur spune, parcă extrasă din Alien: vede în oglindă cum se naște din propriul trup o ființă oribilă, străină de el însuși.

V-ați gândit vreodată așa? Mi se pare o viziune de coșmar izvorâtă din pesimism și tristețe, neacceptarea propriei imagini și din neiubire de sine.
Aș trece la culori mai vesele, nu neapărat din dorința de a fi altfel, de a-l contrazice, însă chiar altfel este imaginea mea despre îmbătrânire.
Trecând prin viață, îmbătrânind zi după zi, mă simt tânără și mă iubesc, accept ridurile fine și firele albe de păr. Sunt ale mele și sunt mândră că am ajuns și eu să le am. Viața ar fi putut fi mai scurtă și astfel nu aș fi avut ocazia să le capăt.
Deunăzi îmi exprimam dorința apropo de vârsta mea, ce aș dori pentru mine acum. Aș dori să am vârsta pe care o am, nici mai mult nici mai puțin, însă să mai stau aici o vreme. Mă simt bine în pielea mea, mă iubesc. Port culori vesele și zâmbesc. Chiar dacă zi după zi, îmbătrânesc.
Astfel voi ajunge la 70 de ani, cu voia Domnului, și voi vedea, nu un monstru - ca în viziunea lui CTP, ci o femeie frumoasă, mulțumită de ea, iubindu-se pentru ceea ce a fost și este. Purtând culori vesele care îi vor lumina drumul vârstei de 70 spre 80. 
Rețeta îmbătrânirii frumoase este iubirea de sine, acceptarea și, nu în ultimul rând, zâmbetul.
El înfrumusețează orice chip, la orice vârstă, indiferent de studii sau stare civilă, de rasă sau etnie, de religie sau profesie. Chiar, oare de ce CTP nu zâmbește? Cred ca l-ar prinde... Și astfel ar alunga și monstrul.

Dominatia omului

Cu ocazia Zilei Mondiale a Protectiei Animalelor de Laborator!  - 24 aprilie

sau

           Când Dumnezeu a creat lumea, a creat omul și natura, deci și plantele și  animalele. Atunci, El nu le-a clasificat mai importante, mai puțin importante. Și așa au trăit împreună  până când unul dintre ei, omul, a evoluat astfel încât, mai conștient sau mai inconștient și-a arogat dreptul de a fi mai presus de tot și de toate, de plante și de animale.

            Poate că acest drept are rădăcini mai vechi de când, pentru a supraviețui, omul s-a hrănit cu plante, dar și cu animale. Astfel, el și-a cucerit poziția superioară față de animale, profitând de puterea sa, de uneltele sale de vânătoare, de incapacitatea animalelor de a se apăra.

            Astfel că, atunci când Măria Sa, Omul a avut nevoie de confirmarea unor rezultate, nu a ezitat și și-a arătat din nou puterea, introducând animalele în experimentele pe care trebuia să le facă. Atunci ar fi fost cazul să ia în discuție etica.

În dicționar etica (din greacă ἦθος ēthos = datină, obicei) este definită ca una din principalele ramuri ale filosofiei și poate fi numită știința realității morale; ea se ocupă cu cercetarea problemelor de ordin moral, încercând să livreze răspunsuri la întrebări precum: ce este binele/răul? cum trebuie să ne comportăm?

Însă în vremurile actuale, etica este ceva strict de domeniul filosofiei, cine mai are timp să pună astfel problema când goana după bani este la ordinea zilei, când nu mai vedem nimic altceva, când negăm valorile tradiționale?

Dacă vocea unui filosof s-ar fi putut face auzită și ar fi fost luată în seamă, poate astăzi altfel ar fi stat lucrurile. Poate că Măria Sa, Omul ar fi avut mai mult respect față de viețuitoarele din jurul său și nu le-ar mai fi folosit, chinuindu-le, în propriul scop. Poate că în industria cosmetică s-ar fi găsit alte modalități de testare a noilor produse înainte de lansarea pe piață, iar animalele nu ar mai fi fost supuse testelor de sensibilitate a ochilor, nici renumitului test LD50 de testare a rujului de buze, a cremelor de față, a șampoanelor și lacului de unghii, nici testului de piele pentru stabilirea toxicității. Aceste teste ascund proceduri groaznice ce se aplică animalelorː iepurași, șoricei, maimuțe, etc.

Însă bietele animale nu suferă doar de dragul doamnelor și domnișoarelor. Ele sunt folosite și pentru testarea diverselor produse farmaceutice. În acest domeniu este o mare dezbatereː oare nu merită să sacrificăm niste animale spre binele umanității?

Multe cercetări făcute în domeniul farmaceutic s-au grăbit să dea avizul pentru medicamente, deși rezultatele experimentelor nu erau concludente pentru om. A testa pe animale tratamente pentru diverse boli ale omului este perdant din startː animalele nu sunt identice omului din punct de vedere fiziologic, genetic, deci nu constituie o platformă corectă de testare. Și aceasta este părerea mea ca specialist IT, om care se ocupă cu teste și care trebuie să ia în calcul toate variabilele. Ori testarea pe animale nu respecta un principiu de bazăː subiectul pe care se testează trebuie să fie identic cu subiectul țintă, cel căruia îi este destinat produsul testat. Recunosc că în medicină nu am cunoștințe și poate părerea mea nu este una științifică, dar este mai degrabă o părere de bun simț.

Nu pot trece rapid peste problema testării medicamentelor pe animale, deoarece mi se pare odios faptul de a îmbolnăvi cu bună știință o biată ființă fără apărare în scopul de a testa un medicament. Nu pot să nu mă gîndesc ce fel de persoană este omul care face acest lucru. Probabil că el este convins că va salva milioane de vieți de-a lungul timpului, sacrificând niște viețuitoare fără importanță. Oare cînd le inoculează virusul sau celulele canceroase nu are nici un pic de milă? Nu se gândește ce va simți acea ființă? Aș dori tare mult să pot cunoaște o astfel de persoană și să pot vorbi cu ea.

Sunt un om obișnuit, căruia îi plac animalele, însă care nu are un animal de companie. Trebuie să amintesc acest lucru pentru că el este important în înțelegerea opiniei mele în problema folosirii animalelor în cercetarea științifică. Nu am nimic împotriva lor, însă respect un principiu care spune că ˝fiecare să stea la locul său˝. Putem coexista fără a ne crea probleme sau griji unii altora. Este o cale de mijloc, fără a cădea în extrema extazului față de animale sau în cea a urii față de ele. Poate că am această atitudine și ca un mecanism de apărare, am avut animal de companie, l-am iubit, dar la un moment dat a venit vremea să ne despărțim și tare dureros a fost. Însă această aparentă indiferență a mea nu constituie acordul sacrificării animalelor.

Umanitatea pare că se schimbă, revine la natură și implicit începe să se uite și spre necuvântătoare. Astfel, a apărut un cod de bună practică privind utilizarea animalelor în practica științifică. Și pare că se ajunge la soluția de mijloc, deși în acest moment suntem de abia la început. Cred că acest moment al îndreptării atenției spre natură este strâns legat de evoluția conștiinței omului pe un nivel mai ridicat. Deși nu toate popoarele lumii sunt pe același nivel al dezvoltării conștiinței, este minunat că există această tendință de evoluție spirituală, de explorare a expresiilor și a limitărilor inerente ale eului. Astfel, cu timpul, cu efort și voință vom transcende pe treptele superioare ale conștiinței spre starea de iluminare.

La nivel global se fac eforturi pentru a implementa principiul celor trei ˝R˝ː reducerea numărului de animale folosite pentru experimentare, redefinirea procedurilor de cercetare cu scopul de a diminua durerea animalelor de laborator și înlocuirea modelelor animale cu alte metode alternative cum ar fi culturile de țesuturi sau modelele matematice. Iată că se poate! Calea de mijloc!

   

Recunostinta

Cand eram mici, Pastele era bucuria oualor colorate, a cozonacilor, a hainutelor noi aduse de Iepuras, a painii sfintite si stropite cu vin, a trecutului pe sub masa, a impartasaniei.
Apoi, cu timpul, Pastele a devenit prilejul de a merge la slujba, de a lua lumina, iar dupa ani si ani, prilejul de a aborda aceasta sfanta sarbatoare comercial, cumparaturi scumpe si mancare si bautura. Pacat ca ne lasam condusi de societatea de consum si uitam adevarata valoare a Pastelui!
Tehnologia ne aduce slujba de Inviere in casa. E si bine, e si rau. Bine pentru cei ce nu pot ajunge la biserica pe picioarele lor, rau petru cei ce, desi nu sunt imobilizati, prefera fotoliul in locul statului in picioare in curtea bisericii neincapatoare oricat ar fi de mare.
Usor, usor ne departam. Nu sunt o habotnica, insa simt ca de la an la an, ne departam de esenta sarbatorii.
Planificam petreceri, vacante la mare sau la munte, insa poate mai bine ar fi sa ne umplem sufletul de maretia Pastelui si sa simtim pur si simplu recunostinta.
Pentru Isus care s-a jertfit in chinuri pentru ca noi, pacatosii, sa fim iertati. Si sa traim... In pace si armonie. Insa noi traim ca sa mancam si sa bem, sa petrecem, uitand semnificatia sarbatorii. Ne aruncam in bucatarie cu gandul sa uimim invitatii cu maiestria celor doua maini, sa bifam toate bunatatile pe masa noastra.
Prefer liniste si pace, un ou si o felie de cozonac si o carte buna ascultand Bach. Si revarsand recunostinta in fata icoanelor. Este doar o optiune...
https://www.youtube.com/watch?v=aPAiH9XhTHc

Salvatori, aproape agresori

Salvatorii vin pe aceasta lume cu sufletul deschis catre ceilalti. Ei au nevoie de ceilalti pentru a-si duce misiunea la bun sfarsit. Misiunea de salvare.
Minunat! Maret! Dar...
Dar cu ce pret? Pentru ei, pentru "ceilalti"?

Salvatorii isi asuma pretul pe care il platesc pentru a juca acest rol. Uneori nu e mic acest pret, poate viata de familie, poate traume care le sfasie si lor sufletul. Insa considera misiunea de salvare mai presus de propria lor persoana. Din nefericire sau din fericire? Depinde din ce unghi privesti: din afara seamana a nefericire, din perspectiva lor seamana a fericire pentru ca ei astfel isi indeplinesc dorinta si isi simt sufletul implinit si linistit.

"Ceilalti" platesc si ei pentru ca sunt salvati. Uneori sunt scosi cu forta din confortul lor si sunt trecuti pe partea cealalta... 
Pentru a nu depasi limitele si a nu incalca intimitatea celorlalti, este bine ca salvatorii sa dea dovada de tact si intelegere, de empatie si sa apese pe frana cand dorinta de a salva ii poarta cu viteza nebuna.

Exista situatii in care salvatorul, plecand de la un crampei de idee, imagineaza un scenariu terifiant in care eroul principal este "victima". Si, plin de bune intentii, isi sufleca manecile si trece la treaba. Se apropie de "victima" oferindu-si serviciile. "Victima" se simte stanjenita, da, poate are problema respectiva, insa nu doreste ajutor, poate nu este momentul, poate doare prea mult acum si nu poate suporta o interventie, mai ales din partea unui salvator cu care el nu este tocmai compatibil. 
Sau poate "victima" nici nu are vreo problema, insa salvatorul are o asa mare nevoie de a salva, incat nu mai conteaza ca nu are obiectul muncii, el trebuie sa actioneze.

Si asa strabate bariera zonei de confort a "victimei", agresand-o si transformandu-se din salvator in agresor. Tot acest proces este transparent pentru salvator, el chiar nu intelege situatia creata, simtindu-se ofensat pentru ca "victima" ii refuza ajutorul.

Astfel, se demonstreaza inca o data ca drumul spre iad este pavat cu bune intentii.

Cum pot evita salvatorii astfel de agresiuni? Simplu: venind in ajutor cand li se cere sau intanzand o mana simplu, elegant, fara a intra cu bocancii...

Deci, salvatori, atentie la bariera! Este invizibila, insa se simte cu inima...

Minunea de a fi femeie

Sunt femeie si sunt fericita ca sunt.
As vrea ca toate femeile sa se simta minunat in pielea si conditia lor de femeie. Caci este o binecuvantare sa fii femeie: calda, sensibila, iubitoare, grijulie si inca multe alte calitati pe care bunul Dumnezeu ni le-a daruit in netarmurita Lui darnicie.
Calitati pe care le punem in slujba celor ce ne inconjoara: parinti, soti, copii, prieteni, colegi. In fiecare zi, femeia intruchipeaza o multitudine de roluri si in fiecare cauta sa dea tot ce-i mai bun.
De aceea femeia trebuie iubita si apreciata, ea este prezenta in viata tuturor celor ce au nevoie de ea. De abia dupa ce pierzi o femeie, realizezi ca, desi avea si ea momente mai putin bune, totusi insemna o mare parte din viata ta.
Ce este femeia? O fiinta sensibila, iubitoare, intelegatoare, calda si zambitoare, neaparat zambitoare. Caci zambetul purtat pe buze de o femeie este cel mai frumos accesoriu.
Dar, ca orice fiinta cu un psihic normal, femeia poate fi si mai putin sensibila, iubitoare, intelegatoare, calda si zambitoare. Atunci ea trebuie inteleasa si acompaniata in starea ei catre zona pozitiva a vietii. Uneori are nevoie de liniste si singuratate, alteori, dimpotriva, asteapta un suflet cald langa ea. De multe ori primeste un obiect, cadou, bijuterie, dar pentru ea ar fi suficienta o prezenta calda.
Femeia din zilele noastre este o eroina minunata, o fiinta adaptata perfect vietii stresante pe care o traim. Fiica, sotie, uneori mama, angajata sau antreprenoare, ea alearga prin viata cot la cot cu barbatul, bifand sarcina dupa sarcina.
O zi pe an i-a fost consacrata. Eu cred ca o merita. Aprecierea barbatului este un gest foarte frumos, elegant, gentil. Amandoi se simt special: ea ca primeste, el ca daruieste. Armonie perfecta! Insa arta este de a mentine aceasta stare in fiecare zi, fie ca e mai buna, fie ca e mai rea. Iubirea, intelegerea, respectul si aprecierea, ingredientele vietii frumoase. Depinde de amandoi pentru a le avea si pastra.
Da, sunt femeie si sunt fericita ca sunt.

Martisorul discriminativ

Nu este fictiune, ci este un fapt real trait de mine si colegele mele.
Fapt care m-a pus pe ganduri, ajungand la concluzia ca societatea se degradeaza, producand anomalii umane.
Ce stim noi despre martisor? Ca este un omagiu adus femeii: femeia mama, femeia sotie, femeia sora, femeia iubita, femeia colega, femeia partenera, femeia profesor, femeia doctor si inca multor altor roluri de femeie pe care fiecare reprezentanta a sexului frumos il intruchipeaza.
Cu ocazia martisorului se fac cadouri sub forma de martisor, flori, bomboane, alte mici atentii si, de multe ori, bani, pentru ca femeia sa-si faca o mica placere.
A fost vreodata contestat martisorul? Oare in vremea comunismului? Oare in vremea democratiei? Nu, va spune cineva care a trait in ambele regimuri politice. A fost blamat de vreo orientare religioasa? Nu am auzit asa ceva. A fost interzis prin vreo lege? Nici asta nu s-a intamplat.
Atunci? Care este motivatia articolului de fata?
Simplu: in zilele noastre, intr-o intreprindere romaneasca (nu dau nume) o mana de 4-5 barbati revolutionari au iscat un adevarat scandal pornind de la intentia sindicatului de a oferi o mica suma de bani (nu conteaza cat de mica) fiecarei femei angajate acolo. In semn de pretuire pentru femeia colega, femeia subalterna, femeia manager.
Cuiul a fost: de ce sa primeasca femeile bani si barbatii nu? Discriminare! Si s-a discutat ore intregi, s-au adus argumente pro si contra, s-au nascut antipatii. In final, ratiunea si bunul simt au invins: martisorul a fost oferit.
Consecintele nu s-au lasat asteptate: revolutionarii nu mai saluta femeile, ies din sindicat, ameninta cu avocati pe motiv de discriminare.
Bravo! Frumos! Felicitari!
Oare ce fel de mame or avea revolutionarii? Ce fel de sotii ii asteapta acasa? Oare au primit un martisor de la barbatii revolutionari?
Trecand in rolul de mama nu pot sa nu ma intreb: oare unde poti gresi in educatia unui baiat pentru a da nastere unei astfel de anomalii? Ce nu i-ai oferit? Ce a determinat lipsa de sensibilitate si haul iscat in inima lor? Cata ura si cata frustrare au acesti barbati adunate in sufletele lor mici si necajite? Cum se mai pot ei uita in ochii colegelor lor? Cum mai pot lucra in echipa cu ele? Dar ce fel de copii cresc si educa acesti barbati?
M-as bucura daca cineva intr-un comentariu m-ar ajuta sa inteleg psihologia barbatului frustrat de martisorul financiar.
Iar lor le doresc sa evolueze spiritual astfel incat sa inteleaga grotescul situatiei create. Si sa se rusineze de ce au facut. Atunci fiecare colega ii va ierta si le va accepta ratacirea. Garantez eu!