Interior - exterior

Nu exteriorul, chipul, conteaza, ci ceea ce se gaseste in interior, sufletul...

Dumnezeu a dat oamenilor un trup si un suflet.
Uneori trupul este frumos si sufletul de asemenea. Alteori trupul este frumos, iar sufletul urat. Si mai este un caz in care si trupul si sufletul sunt urate. Insa cu munca si vointa, acesta din urma se poate transforma in trup urat si suflet frumos. Sigur ca acesta categorie exista si ea. Oare de ce Dumnezeu a pus intr-un trup urat un suflet frumos?

Omul frumos si la trup si la suflet este de pus la icoana, de pretuit si de ingrijit.

Omul frumos la trup, dar urat la suflet trebuie ajutat. El are o frumusete undeva ingropata, nici el nu mai stie unde. Trebuie doar condus catre ea si ajutat sa o scoata la suprafata. Este o munca ce se poate face doar cu acordul omului in cauza, el trebuie sa participe cu toata convingerea.

Omul urat si la trup si la suflet este cazul cel mai provocator pentru cei din jurul sau. Si el cu siguranta are ceva bun si frumos, insa uratenia trupului il face sa se ascunda si de ceilalti, dar si de el insusi. Suferinta acumulata de-a lungul vietii s-a asezat strat dupa strat si a cimentat sufletul sau bun, scotand la suprafata numai reactia sa fata de cei din jur. Reactie care numai pozitiva nu poate fi, experimentand frustrarea, mania sau ura. 

Omul urat la trup, dar frumos la suflet este de fapt un om frumos pe de-a-ntregul. Sufletul frumos razbate pe chip, luminandu-l si pictandu-l cu cele mai frumoase culori din lume: culorile iubirii. Da, Dumnezeu l-a iubit cand i-a daruit un suflet frumos, stiind ca astfel frumusetea lui exterioara va veni din frumusetea interioara, cea a sufletului.

Oricum ar fi trupul, sufletul isi pune amprenta pe trup, devenind hotarator pentru imaginea exterioara. De aceea se spune ca nu chipul conteaza, ci sufletul...

Masca lui, masca ei

Da, e recunoscut faptul ca purtam masti. Si noi, femeile, si ei, barbatii.
Masca sociala o punem dimineata dupa ce ne-am spalat frumos pe fata. Si o dam jos de abia seara, cand spectacolul de peste zi s-a terminat.
Atunci avem masca personala, asa buna sau rea, frumoasa sau urata, dar cel mai important, reala.
Dar cea sociala nu este reala? Nu chiar, este cea personala asezonata dupa moment si context. Flexibilitatea, adaptabiltatea sunt elementele ce modeleaza masca sociala. Ne adaptam la mediu, incercand sa supravietuim. 

Cazul ideal este ca masca sociala sa se potriveasca peste cea personala. Este provocarea suprema sa iesi din casa cu masca personala la vedere. Sa o expui lumii, criticilor sau admiratiei. Sa te mandresti cu ea: "Ia te uita ce masca personala am! Nu e grozava?"
Insa drumul pentru a ajunge aici inseamna munca cu tine insuti, dezvoltarea ta depasind barierele impuse de masca sociala. Inseamna incredere in sine, iubire de sine.

Se spune ca femeile au o masca de infrumusetare pe chip. Sau poate asa este perceputa. Ea are rolul de a sublinia trasaturile, de a le pune in evidenta pentru a face place oamenilor din jur, si de ce nu, femeii insasi. Este masca inofensiva de care sinele femeii are nevoie ca o confirmare a propriei imagini. O face sa se simta bine. E bine? E rau?  Nu conteaza.

In ultimul timp, masca de infrumusetare au imprumutat-o si barbatii, unii, ce-i drept. Oare de ce? Nu mai au incredere in propria masca personala? Tind prea mult la tiparele de frumusete masculina promovate de media? Aici astept parerea unui astfel de barbat, sa ne impartaseasca din trairile sale ce l-au determinat la adoptarea mastii de infrumusetare.
Pentru majoritatea femeilor, idealul de frumusete masculin consta in aspectul nativ, nu efeminizat si "imbunatatit". Mai degraba as trimite un astfel de barbat sa-si descoasa sufletul, sa vada ce lipseste acolo si trebuie umplut cu masca de infrumusetare.

Da, masti peste tot, de tot felul, masti de care depindem mai mult sau mai putin, masti pe care le schimbam, masti pe care le iubim sau pe care le uram...

Iubire nechemata

Mergi pe cararile vietii. Poate alene, uneori alergand, alteori privind in jur nedumerit.
Esti intr-un echilibru. Uneori stabil, alteori de-a dreptul instabil, insa per total este stabil. Mergi pe o barna ingusta, insa experienta te-a invatat sa-ti tii echilibrul.
Aparent totul este la locul lui: si inima si creierul. Simtirea si ratiunea...
Intr-un moment, drumul tau se intersecteaza neasteptat cu drumul altui om. Si va priviti in ochi. Si va recunoasteti. Poate un deja-vu? Sau poate piesa de puzzle care lipsea pentru ca echilibrul sa fie permanent stabil? Ocazie cu care inima pompeaza mai repede sangele spre creier, spre stomac, inspre tot corpul amortit de atata echilibru fortat.
Insa creierul reactioneaza, trezit la viata: "nu-mi trebuie, am echilibrul meu cu care m-am obisnuit. Mai schioapata el cateodata, dar ma descurc..."
Si asa incepe batalia inima - creier, simtire - ratiune. Cine n-a trecut prin aceasta batalie?
Finalul este dictat de cel mai puternic, asa, ca si in basme. Important este sa te simti bine cu hotararea luata, sa nu ai regrete si sa nu ranesti sufletul intalnit.
Cam multe conditii, nu? Aici intervine arta negocierii cu tine insuti, cu creierul si cu inima, dar si cu sufletul celuilalt. Cati nu raman in relatie pentru a nu rani pe celalalt? Stim cu totii ca multi. Insa ma intreb: oare ramanand pentru a nu rani, nu isi ranesc propriul suflet? Sunt ei constienti ca se autoflageleaza? Nu va veni oare un moment al regretelor, de cele mai multe ori tarzii? Desi se spune ca "niciodata nu e prea tarziu", sunt lucruri in viata pe care nu le mai poti recupera, trai...
Decizia este capitala. Si pentru fizic, si pentru psihic. Caci o decizie in neconcordanta cu simtirea va duce la tensiuni interioare, la macinare si apoi la boala. Corpul va riposta pedepsindu-va: se va autoflagela si el, imbolnavindu-se.
Ma gandesc la faptul ca o solutie de necontestat este sa accepti iubirea in viata ta, asa nechemata cum este ea. Sa o lipesti de sufletul tau si sa-i accepti puterea pe care ti-o transmite in fiecare celula a corpului. Plin de energie, el, corpul va continua plimbarea pe cararile vietii, marcat de un zambet fericit. Poate alene, uneori alergand, alteori privind in jur nedumerit, dar mereu FERICIT.

Iubirea si frica

Mi-a atras atentia un titlu de carte al unui autor, Jampolsky, "Iubirea inseamna renuntarea la frica".

Da, asa este. De abia cand lasi frica deoparte, te apropii de iubire. Ai curaj sa iubesti. Iti asumi iubirea.
Frica este paralizanta pentru suflet, el se inchide in sine si nu mai poate primi iubirea, principala lui preocupare fiind sa se pazeasca, sa fie cu ochii in patru, nu cumva sa se intample ceva rau.
Exista si frica de a iubi din cauze absolut de inteles: o experienta trecuta soldata cu o mare dezamagire si cu un munte de suferinta. Se poate intelege, dar pentru moment, din empatie cu persoana cu sufletul sfaramat. Dar daca tinem la acea persoana, inseamna sa ii aratam ca iubind din nou poate renaste, se poate inalta peste nivelul la care este, poate evolua. Astfel de persoane trebuie sprijinite, trebuie educate sa accepte iubirea in viata lor cu bratele deschise, uitand de frica.
Frica de a iubi pentru a nu suferi este lasa, sigur va veni vremea cand persoana va regreta aceasta lasitate. Insa de cele mai multe ori este tardiv...

A fi singur in doi

Nu cred ca exista om care sa nu fi trait singuratatea in doi intr-o relatie. Sau poate exista, dar atat de rar, incat, statistic, nu mai conteaza.
Vorbind cu oamenii iti dai seama ca singuratatea in doi a devenit o epidemie printre sufletele asezate laolalta.
Desi pare incredibil, e atat de real, incat doare aceasta singuratate. Dupa ce te-ai legat sufleteste de un om, dupa ce ai acceptat impartitul bunelor si relelor impreuna, dupa ce ai cladit impreuna cu el nu doar vise, ci si un copil, o casa, se instaleaza intre voi, in mod perfid, ea, singuratatea.
Isi face loc, impinge in stanga si in dreapta si incet-incet va desparte, traseaza o bariera, inalta un zid si, ranjind multumita, troneaza pe piedestalul ei.
Cum sa iesi? Cum sa darami zidul? Cum sa te apropii de sufletul care altadata era una cu al tau?
In primul rand, trebuie sa iti doresti lucrul acesta. Este primul si cel mai important pas.
Apoi, trebuie sa incepi sa sapi la baza zidului, folosind dorinta si speranta.
Caramida cu caramida, zidul poate fi demolat. Trebuie sapat insa din ambele parti. Asa cum s-a ridicat din ambele parti, tot asa trebuie si demolat.
Ce motivatie ar avea cei doi pentru a-l darama? Poate o viata mai buna, mai implinita, chiar mai fericita.
Insa pentru a ajunge la aceasta dorinta de regasire este necesara constientizarea singuratatii. Si, apoi, abandonarea orgoliului de a nu face primul pas, de a nu declansa o discutie sincera.
De cele mai multe ori apar in minte idei mai simplu de infaptuit, care nu cer efort si chiar lupta. idei care aplicate par ca te aduc in randul oamenilor trecuti prin viata. Si in acest fel, usor-usor, posibilitatea de a te regasi este din ce in ce mai mica, se dilueaza cu fiecare dicscutie in contradictoriu, cu fiecare clipa de nesinceritate, cu fiecare vorba aruncata cu rautate inspre celalalt.
Si relatia se destrama din necomunicare, din orgoliu, din lasitate.
Lasand in amintire visele comune si de cele mai multe ori, suflete de copii sfasiate intre cei doi parinti.
Dupa ani petrecuti astfel, vine o zi cand facand bilantul sufletesc, ajungi la concluzia ca ai gresit enorm ramanand in relatia marcata de singuratate, de minciuna, de lasitate, de comoditate. Toate acestea se platesc. Si nu platesc numai cei doi, ci si copiii carora, zice-se, li s-a facut un bine atunci cand parintii au ramas impreuna, asa, singuri, dar in relatie.
Daca la ora de dirigentie s-ar dezbate acest subiect, oamenii ar patrunde in viata cu lectia facuta, cu alarma setata pe "a nu fi singur in doi si consecintele fatale in viata mea si a celor din jur".
Sau macar daca tinerii ar citi... Sau daca ar participa la seminarii... Sau daca si-ar deschide sufletul, lasand sa patrunda informatia citita de altii...
Intre timp, oamenii traiesc singuri langa partenerul lor, fara a-si dea seama de asta. De fapt, isi dorm viata...

Cand iubirea pare ca se destrama...

Iubim si vine un moment cand iubirea pare ca se naruie... Din pacate... Din nefericire... Se intampla...
Cum depasim momentul? Cum putem invata din nou sa traim? Cum reinviem?
Cu greu, dar nu imposibil.
Durerea e sfasietoare, viitorul pare fara sens, dureros de fara sens...
Amintirile ne inconjoara, placerea amintirilor doare atat de mult, incat taie respiratia...

Insa trebuie sa ne ridicam de unde am cazut, da, de acolo de pe norisorul pe care il imparteam cu iubirea, sa ne scuturam de praf si, incet-incet, sa invatam sa mergem iarasi pe cararile vietii. Invatam singuri, sprijinindu-ne pe carti sau invatam sprijinindu-ne pe umarul unui prieten.

Ce ne motiveaza sa mergem mai departe? Tocmai iubirea. Chiar daca ea pare pierduta, totusi ea este prezenta, se transforma in energie, ne da aripi sa mergem mai departe. Si sa privim in urma cu drag, cu recunostinta catre Cel de Sus ca a permis sa traim acea mare iubire.
Si ea, iubirea, ne invata sa zambim gandindu-ne la ea. Cum sa nu zambesti cand iubirea este cel mai minunat fapt care ti se poate intampla?

Iubirea a venit si a plecat, doar aparent, caci ea a lasat in suflet urme pretioase, presarate cu praf de aur, pe care nimeni nu ti le poate lua. Sunt ale tale pe vecie. Pleci cu ele pe lumea cealalta si tot cu ele te intorci in alta viata. Sunt o mostenire sfanta pe care numai ea, iubirea, ti-o poate da.
Poate de aceea eu am spus ca iubirea pare ca se destrama, este doar o iluzie, caci ea va ramane in tine pe vecie...

Dor de mama

Ma pregatesc sa devin psiholog. Trebuie sa stiu sa ma stapanesc in fata emotiilor, sa le gestionez pe ale mele si sa ii ajut si pe ceilalti sa o faca. Asa ar trebui... Dar cand vezi o asemenea imagine, in care un suflet amarat de copil viseaza, tanjeste la dragostea si imbratisarea mamei, se spulbera toate conditiile de mai sus. "Trebuie" devine optional...

Ma inmoi si ma scurg privind imaginea, mi se rupe sufletul de mila acestui biet sufletel.

In acest timp, mame abandoneaza copii, conducatori condusi de orgolii si bani comanda bombardarea civililor, copii isi pierd mama, copii se pierd de mama, copii raman singuri...

Omenirea face tot ce poate pentru a desparti copiii de mama.

Iar ei, copiii, ajung asa, disperati dupa o imbratisare...

Ajung schiloditi in suflet, bomba nu le-a omorat doar mama, ci si sufletul...

Copii care vor fi marcati pe viata de lipsa de afectiune, de dorul de mama...

Bine, vedem si ce facem? Pai nimic, mai scriem pe blog, mai varsam o lacrima, dar cu ce ajuta asta? Cu ce se alege copilul? Oblojim sufletul lui? Nu.

Stiu ca n-as putea salva lumea, dar macar as incerca...

Poate nu singura, dar poate impreuna vom reusi...

Si in timpul asta, copilul se intreaba: "Cum o fi sa te imbratiseze mama?"

Saruta-ma...

O minunata poezie de Magda Isanos:

"Sarută-mă

Sărută-mi ochii grei de-atâta plâns,
Doar sărutarea ta ar fi în stare
Să stingă focul rău ce i-a cuprins,
Să-i umple de iubire şi de soare.

Sărută-mi gura, buzele-ncleştate
Ce vorba şi surâsul şi-au pierdut.
Îti vor zâmbi din nou înseninate
Şi-ndrăgostite ca şi la-nceput.

Sărută-mi fruntea, gândurile rele
Si toate îndoielile-or să moară,
În loc vor naşte visurile mele
De viaţă nouă şi de primăvară."

Oare un om care nu a trait asa ceva poate scrie asemenea randuri? Eu cred ca nu. Si mai cred ca aceasta poezie a venit ca un pansament peste "ochii grei de-atata plans".
Este de inteles ca poti scrie cu atata daruire si pui suflet in acest fel numai daca starea sufleteasca iti permite. De aceea cred ca toate marile scrieri au fost alimentate din trairi profunde, din suflete arzande, din preaplinul inimilor.
Poate de aici si traiul boem? Ca sursa de inspiratie? Sau invers? Trairile boeme au generat scrierile?
Nu conteaza! Bucuria de a citi randuri rupte din suflet conteaza!

Psyche

Psyche - in mitologia greaca, zeita a Sufletului, sotia lui Eros (Dragoste)  si mama Hedonei (Placerii).

Ce poate fi mai frumos? Din reunirea Sufletului si a Dragostei se naste Placerea.

Dintotdeauna omenirea s-a intrebat cum arata sufletul si unde salasluieste el. Si iata ca un pictor si-a imaginat Sufletul ca si in imaginea de mai sus, zugravind o frumoasa zeita ce a fermecat pe fiul Afroditei, Eros. Apuleius zugraveste in "Metamorfoze" povestea lor de dragoste, o poveste tragica, dar cu un final fericit.
Da, pictorul avea un suflet frumos, insa nu orice suflet arata asa. Din pacate...
Dar acum, cu pictura aceasta sub ochi, vreau sa vorbim doar despre suflete frumoase, colorate in culorile armoniei, ale iubirii, ale pasiunii...
Hai sa facem un exercitiu de imaginatie. Sa ne imaginam ca pictam un suflet. Propriul suflet. Ce culori ar predomina? Optimiste, pastelate sau pesimiste, innegurate? Va avea culoarea dragostei sau a urii? Poate a bucuriei sau poate a tristetii?
Sufletul se vede pe fata. Mai precis, ochii zugravesc sufletul. Incercati sa vedeti lumina din ochii celuilalt. Nu exista? De abia licareste? Atunci stati langa om, incercati sa-i aprindeti luminitele din ochi. De fapt veti picta sufletul in culorile pastelului si astfel ele vor reflecta in irizarile ochiului.

Da, iubesc pictura lui Psyche. Are culorile unui suflet impacat, fericit, linistit, iubit.
Dezirabil acest suflet, nu?

Cand paharul se umple si se revarsa

Am o varsta. Toti avem, nu? :)
Dar am o varsta cand vad cu alti ochi lumea din jur. Cu ochi de intelept, asa imi place sa cred.
De multe ori ochii de intelept nu sunt buni. Ce vad ei e adevarul crud, urat, dezbracat de bun simt si iubire.
Vad oameni care urasc, invidiaza atat de mult, incat la un moment dat se sufoca si varsa pe dinafara toata ura lor, improscand totul, relatia, sentimentele, prietenia, apropierea, intelegerea, tot, tot, tot...
Ce e mai rau este ca nimic nu mai poate fi ca inainte, nu poti lua un burete si sterge improscarea. Nu te poti uita in alta parte ca si cum nu s-a intamplat nimic. Nu poti ierta decat daca te ridici macar o treapta peste situatie, privesti de sus, te detasezi si spui: "Inteleg si imi pare rau pentru el/ea. Insa mai are de lucrat cu el/ea insusi/insasi pentru a depasi asemenea sentimente negative."
Si daca crezi ca poti face ceva pentru acel om, te oferi intr-un mod subtil sa-l ajuti. Si pedeapsa lui va fi transformata in ajutor si binefacere.
Se cheama altruism. Se cladeste pe empatie si iubire de semeni.
Cati putem fi asa? Cata evolutie sta la baza acestui altruism? Si cata intelepciune?
Scriu si incerc sa-mi imaginez cum ar fi o lume cu ceva mai multi altruisti. Ceea ce ar duce la mai putini invidiosi.
Si ar fi tare benefic pentru ei. Caci invidia si ura sunt surori si impreuna macina sufletul. Il gauresc ca pe o sita. Iar cand dragostea va vrea sa se cuibareasca in suflet, va curge prin gaurile sufletului. Ea niciodata nu va putea salaslui in acel suflet gaunos. Pacat!
Cum sa facem sa devenim toti iubitori cu tot sufletul? Sa nu permitem celor doua surori rele sa ni se infiltreze in suflet. Sa primim doar dragostea, frumosul, prietenia, bucuria...
Sa ne hranim cu iubire de semeni! E mult mai benefic pentru toata lumea. Restul nu conteaza!
Si ca sa inteleaga si invidiosii: cu cat invidiezi pe cineva pentru ceva, cu atat mai putin vei ajunge la respectiva implinire personala!
Deci, zambiti si iubiti!