Dureroasa redescoperire

Viata mi-a scos in cale un nou drum.
Unul extrem de interesant, dar extrem de dureros. Presarat cu durerea oamenilor aflati in suferinta maxima. Un drum la limita puterii omenesti.
La capatul drumului ma asteapta acesti oameni in suferinta, oameni care au o dubla durere: cea fizica si cea psihica. Nimeni nu poate sti care este mai puternica. Dar impreuna, aceste dureri pot cu usurinta dobori un om.
Mergand pe drumul acesta, am aflat ca omul pus in fata mortii iminente se redescopera. Isi redescopera si reconsidera darul suprem primit de la Dumnezeu: viata. Dureroasa redescoperire!
Dusi de val, zi dupa zi, uitam sa pretuim viata. Suntem niste robotei care ne autoprogramam si, docili, executam tot programul. Nu vedem nici mai departe, nici la mai la stanga sau la dreapta, ci strict acolo unde trebuie sa ajungem. Nici macar culorile cerului nu le mai observam, nici adierea vantului, nici mireasma florilor, nici macar ochii celor dragi. Nu avem timp, este vesnica scuza. Orice pare mai important decat viata insasi cu tot ce presupune ea.
Insa ... Dusmanul vietii ataca si atunci, brusc, dureros, sfasietor de dureros, ne dezmeticim. Robotelul se opreste si deodata isi aduce aminte ca are inima, are viata, persoane dragi pe care este in pericol de moarte sa le piarda.
Si natural imi vine in minte o intrebare simpla: de ce trebuie un asemenea soc pentru a vedea ce dar minunat avem? De ce nu avem atata intelepciune incat sa ne traim viata facandu-ne programul de robotei, dar fara sa uitam acest dar? Sa mergem pe drumul programat si sa ne oprim sa mirosim florile, sa ascultam zumzetul albinelor (de cand ati uitat de ele?), sa fotografiem pasarile in zbor, sa mangaiem catelul sau pisica, sa ne intrebam copilul ce simte si sa-i ascultam povestea, indrumandu-l dupa cum ne spune inima, nu urmand principiile impuse de altii.
De ce nu pretuim viata? Familia? Tot ce ne inconjoara? Ce ne opreste? Slujba? Munca? Banii? Nu, nimic din toate acestea nu este mai important decat viata noastra.
Sigur, poate este omeneste sa uitam de viata. O consideram ceva firesc, normal, era dreptul nostru sa o primim. De aceea atunci cand suntem pe cale sa o pierdem intai negam - nu, nu se poate sa mi se intample tocmai mie, apoi devenim furiosi - cum este posibil sa pierd dreptul meu, dreptul la viata?
Dupa furie va veni depresia, apoi acceptarea si la final revelatia vietii.
Un lung si extrem de dureros proces, o suferinta sfasietoare pentru oricine. Multi nu au puterea de a o depasi si abandoneaza din proprie vointa darul. Mare pacat! Ei isi refuza astfel revelatia.
Dar cei ce reusesc sa depaseasca suferinta ies mai intariti, ies invingatori si isi reconsidera darul: e premiul lor pentru suferinta, VIATA!
E banal cum voi sfarsi acum postarea, dar o consider cea mai nimerita: CARPE DIEM!

Iubire de februarie

Februarie, luna iubirii. De ce? Numai atunci iubim? Numai atunci slavim iubirea? Numai atunci ne aducem aminte de ea?
Nu. Iubim in fiecare zi, ceas de ceas, clipa de clipa. Iubim atata vreme cat inima noastra traieste.
Nu sunteti de acord? Eu zic ca da, este corect.
De ce? Pentru ca nu este nimeni in viata voastra pe care sa-l iubiti? Gresit. Iubiti, dar ratiunea refuza sa va lase sa vedeti, sa simtiti iubirea. Si nu numai ratiunea va impiedica, ci si deformarea adusa de societate notiunii de iubire.
Iubim din prima clipa a vietii noastre. Intai iubim femeia ce ne zamisleste si apoi ne aduce pe aceasta lume, deschizand poarta vietii. Apoi iubim pe toti cei din jurul nostru. Asa, fara deosebire? Da, suntem onesti, suntem fragili si dornici de energie pozitiva, de iubire.
Apoi, usor-usor, invatam reguli. Iar aceste reguli vin si incorseteaza nemarginita noastra iubire, pun zagaz izvorului iubirii neconditionate si denatureaza adevaratul inteles al notiunii de iubire.
Cert este ca regulile societatii, reguli create de om, vin sa ne faca sa uitam de iubire. Din cand in cand inima ne anunta ca e tare placut sa iubesti. Dar, uneori, iar vin regulile: nu se cuvine, ce va spune lumea, etc.
Si in noianul de norme sociale si reguli, tot omul creaza o sarbatoare, cea a iubirii.
Ca se numeste Sfantul Valentin sau Dragobete, omul este autorul ei.
Omul, sclavul ratiunii si al regulilor.
Nu, nu vreau sa generalizez. Veti spune ca totusi exista iubire. Da, exista, dar sunt foarte multe cazuri cand iubirea este sufocata de societate cu numeroasele sale reguli. Prin societate inteleg inclusiv "gura lumii".

Si mai apare un fenomen in educatie: de mici invatam ca iubire inseamna doi oameni, se asociaza cu un barbat si o femeie. Nu, iubirea este de multe feluri: iubirea pentru mama si tata, pentru frati, pentru Dumnezeu, pentru ingerul care ma ocroteste, pentru raza de soare si floarea din geam, pentru catelul ce ma insoteste si ma ocroteste si pentru multe alte lucruri si fiinte.
Ori noi omagiem doar iubirea pentru un el sau o ea. Tot o regula, nu?
Pacat!
Pacat pentru oamenii care nu au un el sau o ea pe care sa-i iubeasca si care sa-i iubeasca. Pentru ca aceasta sarbatoare nu face altceva decat sa adauge un pahar de amaraciune la suferinta lor zilnica pricinuita tocmai de aceasta lipsa a unei persoane iubite in viata lor.

Acesti oameni ar trebui sa isi reconsidere notiunea de iubire si sa nu se lase coplesiti de sarbatoarea comerciala a iubirii pentru un el sau o ea.

Da, sa redescoperim ce inseamna iubirea si vom fi infinit mai fericiti!