Am o varsta. Toti avem, nu? :)
Dar am o varsta cand vad cu alti ochi lumea din jur. Cu ochi de intelept, asa imi place sa cred.
De multe ori ochii de intelept nu sunt buni. Ce vad ei e adevarul crud, urat, dezbracat de bun simt si iubire.
Vad oameni care urasc, invidiaza atat de mult, incat la un moment dat se sufoca si varsa pe dinafara toata ura lor, improscand totul, relatia, sentimentele, prietenia, apropierea, intelegerea, tot, tot, tot...
Ce e mai rau este ca nimic nu mai poate fi ca inainte, nu poti lua un burete si sterge improscarea. Nu te poti uita in alta parte ca si cum nu s-a intamplat nimic. Nu poti ierta decat daca te ridici macar o treapta peste situatie, privesti de sus, te detasezi si spui: "Inteleg si imi pare rau pentru el/ea. Insa mai are de lucrat cu el/ea insusi/insasi pentru a depasi asemenea sentimente negative."
Si daca crezi ca poti face ceva pentru acel om, te oferi intr-un mod subtil sa-l ajuti. Si pedeapsa lui va fi transformata in ajutor si binefacere.
Se cheama altruism. Se cladeste pe empatie si iubire de semeni.
Cati putem fi asa? Cata evolutie sta la baza acestui altruism? Si cata intelepciune?
Scriu si incerc sa-mi imaginez cum ar fi o lume cu ceva mai multi altruisti. Ceea ce ar duce la mai putini invidiosi.
Si ar fi tare benefic pentru ei. Caci invidia si ura sunt surori si impreuna macina sufletul. Il gauresc ca pe o sita. Iar cand dragostea va vrea sa se cuibareasca in suflet, va curge prin gaurile sufletului. Ea niciodata nu va putea salaslui in acel suflet gaunos. Pacat!
Cum sa facem sa devenim toti iubitori cu tot sufletul? Sa nu permitem celor doua surori rele sa ni se infiltreze in suflet. Sa primim doar dragostea, frumosul, prietenia, bucuria...
Sa ne hranim cu iubire de semeni! E mult mai benefic pentru toata lumea. Restul nu conteaza!
Si ca sa inteleaga si invidiosii: cu cat invidiezi pe cineva pentru ceva, cu atat mai putin vei ajunge la respectiva implinire personala!
Deci, zambiti si iubiti!
Dar am o varsta cand vad cu alti ochi lumea din jur. Cu ochi de intelept, asa imi place sa cred.
De multe ori ochii de intelept nu sunt buni. Ce vad ei e adevarul crud, urat, dezbracat de bun simt si iubire.
Vad oameni care urasc, invidiaza atat de mult, incat la un moment dat se sufoca si varsa pe dinafara toata ura lor, improscand totul, relatia, sentimentele, prietenia, apropierea, intelegerea, tot, tot, tot...
Ce e mai rau este ca nimic nu mai poate fi ca inainte, nu poti lua un burete si sterge improscarea. Nu te poti uita in alta parte ca si cum nu s-a intamplat nimic. Nu poti ierta decat daca te ridici macar o treapta peste situatie, privesti de sus, te detasezi si spui: "Inteleg si imi pare rau pentru el/ea. Insa mai are de lucrat cu el/ea insusi/insasi pentru a depasi asemenea sentimente negative."
Si daca crezi ca poti face ceva pentru acel om, te oferi intr-un mod subtil sa-l ajuti. Si pedeapsa lui va fi transformata in ajutor si binefacere.
Se cheama altruism. Se cladeste pe empatie si iubire de semeni.
Cati putem fi asa? Cata evolutie sta la baza acestui altruism? Si cata intelepciune?
Scriu si incerc sa-mi imaginez cum ar fi o lume cu ceva mai multi altruisti. Ceea ce ar duce la mai putini invidiosi.
Si ar fi tare benefic pentru ei. Caci invidia si ura sunt surori si impreuna macina sufletul. Il gauresc ca pe o sita. Iar cand dragostea va vrea sa se cuibareasca in suflet, va curge prin gaurile sufletului. Ea niciodata nu va putea salaslui in acel suflet gaunos. Pacat!
Cum sa facem sa devenim toti iubitori cu tot sufletul? Sa nu permitem celor doua surori rele sa ni se infiltreze in suflet. Sa primim doar dragostea, frumosul, prietenia, bucuria...
Sa ne hranim cu iubire de semeni! E mult mai benefic pentru toata lumea. Restul nu conteaza!
Si ca sa inteleaga si invidiosii: cu cat invidiezi pe cineva pentru ceva, cu atat mai putin vei ajunge la respectiva implinire personala!
Deci, zambiti si iubiti!
