O minunata poezie de Magda Isanos:
"Sarută-mă
Sărută-mi ochii grei de-atâta plâns,
Doar sărutarea ta ar fi în stare
Să stingă focul rău ce i-a cuprins,
Să-i umple de iubire şi de soare.
Sărută-mi gura, buzele-ncleştate
Ce vorba şi surâsul şi-au pierdut.
Îti vor zâmbi din nou înseninate
Şi-ndrăgostite ca şi la-nceput.
Sărută-mi fruntea, gândurile rele
Si toate îndoielile-or să moară,
În loc vor naşte visurile mele
De viaţă nouă şi de primăvară."
Sărută-mi ochii grei de-atâta plâns,
Doar sărutarea ta ar fi în stare
Să stingă focul rău ce i-a cuprins,
Să-i umple de iubire şi de soare.
Sărută-mi gura, buzele-ncleştate
Ce vorba şi surâsul şi-au pierdut.
Îti vor zâmbi din nou înseninate
Şi-ndrăgostite ca şi la-nceput.
Sărută-mi fruntea, gândurile rele
Si toate îndoielile-or să moară,
În loc vor naşte visurile mele
De viaţă nouă şi de primăvară."
Oare un om care nu a trait asa ceva poate scrie asemenea randuri? Eu cred ca nu. Si mai cred ca aceasta poezie a venit ca un pansament peste "ochii grei de-atata plans".
Este de inteles ca poti scrie cu atata daruire si pui suflet in acest fel numai daca starea sufleteasca iti permite. De aceea cred ca toate marile scrieri au fost alimentate din trairi profunde, din suflete arzande, din preaplinul inimilor.
Poate de aici si traiul boem? Ca sursa de inspiratie? Sau invers? Trairile boeme au generat scrierile?
Nu conteaza! Bucuria de a citi randuri rupte din suflet conteaza!
