Ura celui ce te-a iubit?

Am citit o postare pe facebook care suna asa: "Sa te fereasca Dumnezeu de ura celui ce te-a iubit cel mai mult!"
Eu nu inteleg: iubesti si apoi urasti? De ce? A fost dragoste adevarata? Sau doar ti s-a parut?
De foarte multe ori confundam dragostea cu atractia. Nimic nou sub soare. Poate doar in acest caz cel ce "iubeste" poate apoi uri. 
Pentru ca altfel... Daca inima ta a batut cu putere, daca fluturasii au zburat in stomacul tau, daca picioarele s-au inmuiat de emotie, cum poti apoi sa urasti? Cum inima sa simta ura dupa atat fericire? Doar te-a iubit cel mai mult...
Nu, eu nu sunt de acord. O inima atinsa de aripa iubirii ramane vesnic sensibila.
Ura nu e buna si nu o doresc nimanui. Ea macina organismul pe dinauntru, dar nu numai. Este perversa, ataca si fata, trasaturile altfel frumoase, se schimonosesc. Nu, un chip peste care a zburat iubirea, mangaindu-l, nu se poate schimonosi.
Cel ce te-a iubit cel mai mult te va pastra in inima lui. O viata. Si dupa viata...

O lume nebuna, nebuna, nebuna

Cand am inceput sa scriu mici postari mi-am propus sa scriu despre inima, suflet, simtire. Nu m-am gandit o secunda ca voi scrie despre stiri. In fond, acum am sa scriu despre lumea inconjuratoare.

Zilele acestea s-au intamplat evenimente care au patruns prin fortareata pe care mi-o construisem ca sa ma apere de urat, de monstruozitate, de kitsch, de flecareala, de telenovele si manele, de oameni mici si urati la suflet. Mi-am construit o lume in care sa ma pot bucura de valorile normale, de ce e frumos, sa-mi ofer clipe de relaxare si bucurie.

Si ce a patruns in fortareata mea? Au patruns fapte care mi-au atins sufletul, producand dorinta de a scrie. Pana la urma tot din suflet si despre suflet scriu.

Despre sufletul meu si al vostru, marcat de lucruri care terifiaza, intristeaza, aduc suferinta si coloreaza in negru zilele pe care le traim.

Sunt o persoana care nu urmareste stirile si primeste doar pe mail buletine ale unor agentii de presa. Citesc titlurile si apoi le sterg. Insa de la o vreme nu am mai putut face doar atat. Stirile depasesc limitele normalului.

Copil ucis de caini - Doamne, ce tragedie!

Proiect de mutilare a mediului - Doamne, ce marsavie! Si ca sa fie complet, oameni disperati dupa o slujba, fie ea si mizera, refuza sa iasa din subteran.

Caini ucisi - Doamne, ce neputinta! De ce nu se poate rezolva si altfel? Fiinte lasate de Dumnezeu... Din neglijenta unora si prostia altora s-au inmultit nepermis de mult si fac rau. Neputinta omului de a stapani si rezolva o situatie.

Tanara amenintata cu cutitul in buricul targului si apoi violata. Doamne, cata nepasare pe de o parte si cata agresivitate animalica, de cealalta! Cum sa treci pe langa o femeie vizibil afectata fara sa suni macar la 112? Fara sa te gandesti ca maine poti fi tu in locul ei? Sau fata ta? Sau mama ta?

Femeie ce trage cu pistolul in partenerul de trafic! Doamne, cata agresivitate la amandoi! Caci sunt convinsa ca ea n-a tras degeaba.

Doamne, cat ne mai rabzi? Pana unde vom ajunge? Unde sunt buna crestere si bunul simt? Unde sunt respectul si scuzele, vorba buna si intelegerea?

Si iar vreau sa intru in fortareata mea, dar se pare ca acolo ma sufoca toate acestea. De aceea am iesit, sa scriu si sa pot respira. Din nou. Pana la o noua intamplare tragica...