Astăzi... 30 aprilie 2015

Multumesc Clarei Toma pentru oportunitatea pe care a creat-o prin proiectul intitulat "Astăzi"

Din toată inima, fiului meu, Ștefan-Teodor

30 aprilie 2015

Este ora 5.45. Este una dintre acele nopți în care somnul s-a jucat cu mine și s-a ascuns prea devreme. Însă este foarte bine așa, am ocazia sa scriu.

Trăiesc emoții în premieră în viața mea, emoția mamei băiatului de 18 ani. Este ziua schimbării pentru el, devenirea oficiala a bărbatului major, iar pentru mine este trecerea de la starea de mamă de copil-minor la starea de mamă de copil-major. Mă bucur că schimbarea este și pentru mine, astfel putem fi împreună în acest proces. Are el nevoie de sprijinul meu pentru a-și accepta noul statut? Sau mai degrabă am eu nevoia să-I fiu aproape, să-i dăruiesc? Cred că răspunsul este la mijloc, amândoi avem nevoie unul de celălalt. Mai mult sau mai puțin.

Acum 18 ani mă pregăteam să-l aduc pe lume, era o operație programată, dar în sufletul meu aș fi vrut să-l mai țin acolo, să fim noi doi împreună. Mi-era atât de drag să-l simt cum se mișcă în căsuța lui, însă iubirea pentru acea ființă mică era încă și mai mare dacă îl aduceam pe lume, îi deschideam poarta vieții pe pamânt, îi dădeam ocazia să se bucure, să zâmbească, să alerge, să iubească… Da, să trăiască. Și atunci iubirea egoistă, de a-l păstra, de a-l avea în exclusivitate s-a transformat, fără să conștientizez acest lucru atunci, în iubire de mamă. Aceste lucruri se întâmplau atunci, însă acum înțeleg altfel lucrurile, le simt cu înțelepciunea anilor și a sufletului.

Dacă ar fi să dau o culoare acestei zile ar fi albastru deschis, bleu (și nu pentru că este culoarea menită băieților, ci pentru că este prima culoare care mi-a venit în minte, deci este cea adevărată, potrivită). Dacă ar fi să ascult această zi, aș auzi râsul copilului meu, ciripit de păsărele și o muzică ce mă face fericită: Chopin. Dacă ar fi să gust această zi, aș simți pe limbă ciocolată caldă. Atingerea soarelui pe piele ar completa gama de senzații pe care această zi binecuvântată mi le oferă.

Este ora 11.40. Exact acum 18 ani auzeam pentru prima dată vocea copilului meu. Un strigăt cu care intra în viață, anunțând un învingător. Mi-aduc aminte ce spunea doctorul în sala de nașteri despre copilul care venea pe lume: ”este darul de la Dumnezeu.” Și da, pe copilul meu îl cheamă Ștefan-Teodor. Ștefan vine de la grecescul ”Stephanos” și înseamnă ”coroana, cununa” cu care învingătorii erau răsplătiți. Teodor vine tot din limba greacă, unde ”Theodoros” înseamnă ”darul de la Dumnezeu.” Am aflat mai târziu aceste informații.

Atunci eram emoționată, plină de temeri că el este atât de mic și neputincios, depinzând de mine, iar eu nu știu cum e mai bine pentru el. Sunt emoții pe care probabil că orice mama le trăiește la primul copil.

Acum am o carieră împlinită, termin a doua facultate, sunt o cu totul altă femeie, cu o deplină încredere în sine, cu siguranța că fac pentru copilul meu tot ce este mai bine și, desigur, posibil. Îl tratez ca pe un om mare, însă îi picur și caldură și iubire copilului din el.

Între cele două momente au trecut anii, el s-a maturizat, a trecut prin schimbări, însă o dată cu el m-am schimbat și eu. Astfel și relația dintre noi a trecut prin transformări. Un moment major a fost când copilașul a devenit adolescent, altă fizionomie, alt trup, părea altă persoană. Atunci relația a devenit de la adult la adult în marea majoritate a timpului. A fost necesar să realizez ca acest adult din fața mea este încă un copil și are nevoie de tandrețe, chiar dacă este băiat.

Este ora 23.00. Ascult Sibelius și scriu. Este relaxarea pe care mi-o permit din când în când, reîncărcându-mă.

Recapitulez ziua aceasta minunată. M-a felicitat pentru ziua băiatului meu o prietenă care are și ea o fată de 22 de ani: ”e, au trecut anii, ei au crescut, noi am îmbătrânit.” Sunt de acord pe jumătate: da, au crescut. Însă noi chiar dacă fizic am îmbătrânit, psihic eu nu simt anii aceștia. Eu sunt tânără, am multe planuri pentru viitor, am o energie debordantă, eu chiar am de lucru. Nu pot admite bătrânețea în sufletul meu. El este tânăr și așa va rămâne. Îmi aduc aminte de o doamnă în vârstă (peste 70 de ani) pe care am întâlnit-o într-o dimineață în troleibuz. Ce mi-a atras atenția la ea? Zâmbetul care îi zugravea fața cu o notă de tinerețe și dinamism. M-am aplecat și i-am spus: ”Vă admir! Aș vrea să arăt și eu ca dvs când voi ajunge la vârsta pe care o aveți”. Nu a spus decât ”Mulțumesc!” zâmbind și o ușoară roșeață i-a cuprins obrajii.

Zâmbesc și mă simt bine cu mine în așteptarea doamnei în vârstă cu zâmbet tânăr ce voi fi. Da, acum mă simt împlinită și echilibrată! Mulțumesc, Doamne, pentru minunata viață cu care m-ai dăruit! Mulțumesc pentru toate darurile Tale! Mulțumesc pentru înțelepciunea pe care  mi-ai însamânțat-o prin durere și suferință, cizelată de iubire. Multă iubire. Pentru tot și pentru toate. Mulțumesc!

Simt recunoștință și iertare, iubire și pace interioară, împăcare și hotărîre. Peste toate stă zâmbetul pictat pe buzele mele de însăși îngerul ce mă păzește, presărând grija sa în jurul meu și în interiorul meu. Cu grație mă invelește cu aripile sale și mă lasă să respir tihnit clipele ce vin și trec. O viață și-apoi alta și alta…