Cand iubirea pare ca se destrama...

Iubim si vine un moment cand iubirea pare ca se naruie... Din pacate... Din nefericire... Se intampla...
Cum depasim momentul? Cum putem invata din nou sa traim? Cum reinviem?
Cu greu, dar nu imposibil.
Durerea e sfasietoare, viitorul pare fara sens, dureros de fara sens...
Amintirile ne inconjoara, placerea amintirilor doare atat de mult, incat taie respiratia...

Insa trebuie sa ne ridicam de unde am cazut, da, de acolo de pe norisorul pe care il imparteam cu iubirea, sa ne scuturam de praf si, incet-incet, sa invatam sa mergem iarasi pe cararile vietii. Invatam singuri, sprijinindu-ne pe carti sau invatam sprijinindu-ne pe umarul unui prieten.

Ce ne motiveaza sa mergem mai departe? Tocmai iubirea. Chiar daca ea pare pierduta, totusi ea este prezenta, se transforma in energie, ne da aripi sa mergem mai departe. Si sa privim in urma cu drag, cu recunostinta catre Cel de Sus ca a permis sa traim acea mare iubire.
Si ea, iubirea, ne invata sa zambim gandindu-ne la ea. Cum sa nu zambesti cand iubirea este cel mai minunat fapt care ti se poate intampla?

Iubirea a venit si a plecat, doar aparent, caci ea a lasat in suflet urme pretioase, presarate cu praf de aur, pe care nimeni nu ti le poate lua. Sunt ale tale pe vecie. Pleci cu ele pe lumea cealalta si tot cu ele te intorci in alta viata. Sunt o mostenire sfanta pe care numai ea, iubirea, ti-o poate da.
Poate de aceea eu am spus ca iubirea pare ca se destrama, este doar o iluzie, caci ea va ramane in tine pe vecie...

Dor de mama

Ma pregatesc sa devin psiholog. Trebuie sa stiu sa ma stapanesc in fata emotiilor, sa le gestionez pe ale mele si sa ii ajut si pe ceilalti sa o faca. Asa ar trebui... Dar cand vezi o asemenea imagine, in care un suflet amarat de copil viseaza, tanjeste la dragostea si imbratisarea mamei, se spulbera toate conditiile de mai sus. "Trebuie" devine optional...

Ma inmoi si ma scurg privind imaginea, mi se rupe sufletul de mila acestui biet sufletel.

In acest timp, mame abandoneaza copii, conducatori condusi de orgolii si bani comanda bombardarea civililor, copii isi pierd mama, copii se pierd de mama, copii raman singuri...

Omenirea face tot ce poate pentru a desparti copiii de mama.

Iar ei, copiii, ajung asa, disperati dupa o imbratisare...

Ajung schiloditi in suflet, bomba nu le-a omorat doar mama, ci si sufletul...

Copii care vor fi marcati pe viata de lipsa de afectiune, de dorul de mama...

Bine, vedem si ce facem? Pai nimic, mai scriem pe blog, mai varsam o lacrima, dar cu ce ajuta asta? Cu ce se alege copilul? Oblojim sufletul lui? Nu.

Stiu ca n-as putea salva lumea, dar macar as incerca...

Poate nu singura, dar poate impreuna vom reusi...

Si in timpul asta, copilul se intreaba: "Cum o fi sa te imbratiseze mama?"